Cincizecimea este sărbătoarea Pogorârea Duhului Sfânt. Sărbătoarea Rusaliilor este cea mai veche sărbătoare creștină împreună cu cea a Paștilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinților Apostoli. Despre ea amintesc și Sfântul Apostol Pavel (1 Cor. 16, 8) și Sfântul Luca (Fapte 20, 16). Este numărată și în Constituțiile Apostolice, printre sărbătorile în care sclavii se cuvine să fie eliberați de muncile obișnuite. Despre ea mai amintesc: Sf. Irineu (+202), Tertulian, Origen, Canonul 43 al Sinodului din Elvira, Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (care oprește îngenuncherea în ziua Rusaliilor), ș.a.
În Sinaxarul din Lunea Rusaliilor ni se vorbește despre Duhul Sfânt și redăm în cele ce urmează:
„În această zi, în Lunea Rusaliilor, prăznuim pe însuși Preasfântul de viață Făcătorul și întru tot puternicul Duh, Unul din Treime, Dumnezeu, Cel de o cinstire, de o ființă și de o slavă cu Tatăl și cu Fiul.
În ziua Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, peste Sfinții Apostoli, în foișorul unde stăteau ei, și s-a așezat peste flecare dintr-înșii. Pentru cinstirea Sfântului Duh, dumnezeieștii Părinți, care pe toate bine le-a tocmit, cu prilejul Cincizecimii, au rânduit o sărbătoare deosebită, în această zi a Rusaliilor.
Mântuitorul făgăduise înainte de patima Sa venirea Sfântului Duh, zicând: «De folos este ca Eu să Mă duc; că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni». Și iarăși: «Voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor va trimite vouă: Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede». Iar după patimă, înainte de înălțarea la cer, iarăși a zis: «Iar voi să rămâneți în Ierusalim, până când vă veți îmbrăca cu putere de sus». Deci, făgăduindu-le pe Mângâietorul, acum L-a trimis lor pe Acesta.
Pe când Ucenicii se găseau în foișor, în ziua Cincizecimii, cam pe la ceasul al treilea din zi, s-a făcut pe neașteptate tunet din cer, în așa fel, încât a străbătut mulțimea adunată la Ierusalim, din toată lumea; și Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci și peste cei șaptezeci de ucenici; și aceștia au început să grăiască în limbi străine, fiecare din Apostoli grăind limbile tutu¬ror neamurilor. Astfel, nu numai cel de alt neam auzea pe Apostol grăind în limba sa proprie, ci și Apostolul înțelegea și grăia limba fiecărui neam. Din pricina aceasta mulțimea socotea că sunt beți, că neînțelegând cum fiecare Apostol poate grăi tuturor în limba fiecăruia, îl socotea pe acela beat. Alții, însă, se mirau zicând: Ce înseamnă aceasta? Mulțimea, adunată la Ieru¬salim pentru praznic, era din toate părțile pământului: părți, mezi și elimiți, care fuseseră robiți puțin mai înainte, de Antioh.
Deci, Duhul Sfânt a venit după ce au trecut zece zile de la înălțare, iar nu îndată după înălțare, spre a face pe Ucenici să-L aștepte cu și mai multă înflăcărare. Tradiția zice că în fiecare zi venea să se închine acelui Trup îndumnezeit al Iui Hristos câte una din cetele îngerilor. Deci, după împlinirea celor nouă zile, împăcarea fiind săvârșită prin Fiul, în a zecea zi a venit în lume și Mângâietorul. în ce privește pogorârea Duhului după cincizeci de zile de la Paști, aceas-ta ar fi în amintirea Legii Vechi; că Israel a primit cele zece porunci după un timp de cincizeci de zile de la trecerea prin Marea Roșie. Să se mai țină seamă și de asemănări: Acolo era un munte, aici un foișor; acolo s-a văzut foc, aici limbi de foc; iar în locul tunetului și negurei din Sinai, aici s-a auzit un vuiet de vifor năpraznic.
Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc, ca să arate că este în legătură cu Cuvântul cel viu; sau pentru că Apostolii trebuiau să învețe mulțimile și să le aducă la Hristos și prin mijlocirea cuvântului. S-a pogorât apoi, în chip de foc, ca să arate pe de o parte, că Dumnezeu este foc mistuitor, iar pe de alta, pentru nevoia de curățire; și S-a împărțit în limbi, pentru haruri. Și precum odinioară a amestecat pe cei ce știau numai o limbă și i-a împărțit în mai multe limbi tot așa și acum, celor ce cunoșteau numai o limbă, le-a dat să cunoască multe limbi, ca să adune pe cei ce erau de diferite limbi, risipiți în toate laturile lumii. Faptul s-a petrecut într-o zi de sărbătoare, pentru a fi cât mai mulți cei adunați și ca prin ei vestea să se răspândească pretutindeni; apoi și pentru ca cei ce se aflau acolo de Paști și văzuseră cele săvârșite atunci asupra lui Hristos, să aibă de ce să se minuneze. Faptul s-a petrecut apoi în ziua Cincizecimii, fiindcă se cuvenea ca tot în timpul în care se dăduse Legea cea Veche, să se reverse și harul Duhului; după cum și Hristos săvârșind un nou Paște propriu, făcuse în loc de Paștile cel obișnuit, Paștile cel adevărat.
Duhul nu S-a așezat pe buzele Apostolilor, ci pe capetele lor, căci capul este ocârmuitorul și partea cea mai aleasă a trupului și cuprinde în el mintea, de la care și limba își trage graiul. Pe de altă parte, este ca și cum Duhul Și-ar lăsa glasul prin limbă, așezându-Se asupra capetelor Apostolilor și rânduindu-i astfel învățători ai tuturor celor de sub soare. Vuietul care a avut loc și focul s-a întâmplat din pricină că ele au fost și în Sinai, arătând prin aceasta, că și atunci și acum Duhul este Același, dând Legea și orânduind toate. Mulțimea s-a tulburat de vuietul suflării, fiindcă socotea că vine împlinirea tutur¬or celor prevestite de Iisus, iudeilor, cu privire la nimicirea lor. Se spune «ca de foc», ca să nu cugete cineva despre Duhul Sfânt că ar fi avut vreo însușire trupească.
Apostolii au fost învinuiți de beție. Dar Petru, sculându-se și vorbind în mijlocul mulțimii, a dovedit că lucrul acesta nu este adevărat, aducând mărturie cuvântului proorocului Ioil. Astfel a înduplecat dintre ei, cu cuvântul, ca la trei mii, să vină la Hristos.
Sfântul Duh Se numește Mângâietor, ca Unul Care are putere să ne mângâie și să ne aline; căci pe El L-am primit în locul lui Hristos. Și El mijlocește, cu graiuri nespuse, pentru noi către Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de oameni, ca și Hristos, căci și Hristos este Mângâietor. Că zice Apostolul: «Avem Mângâ¬ietor către Dumnezeu pe Iisus». De aceea, Duhul Sfânt Se mai numește și «alt Mângâietor». Se numește altul, pentru că este de aceeași ființă. Căci unul și altul se spune numai despre cei ce sunt de aceeași ființă. Despre cei ce sunt de ființe deosebite nu se poate grăi așa, fără să li se arate, îndată, și ființa pe care o au. Sfântul Duh este întru toate una cu Tatăl și cu Fiul: de aceea, El este și împreună-Ziditor a toate și chiar al învierii aceleia viitoare, și face toate câte voiește: sfințește, împarte, înnoiește, trimite, înțelepțește, unge pe prooroci și, pe scurt zicând toate, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor. Prin El este toată înțelepciunea, viața, mișcarea, orice participă la sfințenie și Ia orice fel de viață, într-un cuvânt, toate câte are Tatăl și Fiul are și El, afară de nenaștere și naștere, de vreme ce El purcede de la Tatăl.
Duhul revărsându-Se, așadar, peste tot trupul, lumea s-a umplut de tot felul de daruri și prin El toate neamurile au fost călăuzite la cunoștința lui Dumnezeu; și toată boala și toată neputința au fost alungate.
Hristos a dat Ucenicilor Săi Duhul în trei rânduri: înainte de patimă, dar nu prea vădit; mai vădit după înviere, prin suflare; iar acum li L-a trimis pe El, în chip de limbi de foc; ceva mai mult, Duhul pogorându-Se, i-a luminat mai desăvârșit și i-a sfințit pe ei, ca prin aceștia să-și apropie toate marginile lumii.
Cu venirea Sfântului Duh și pentru rugăciunile Apostolilor Tăi, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin”.
