Cercuri pastoral-misionare la Centrul social-pastoral din Bușteni

Protoieria III Capitală a organizat în perioada 12-14 martie 2013 la Centrul social-pastoral „Sfânta Cruce” din Bușteni, cercuri pastorale care să răspundă provocărilor pastoral-misionare contemporane, după cum a precizat Părintele Dinu Pompiliu, Protopopul Protoieriei III Capitală.

Cu această ocazie, sub directa coordonare a părintelui protoiereu Pompiliu Dinu, în seara zilei de luni, 12 martie 2013, părintele profesor Tache Sterea a susținut o interesantă conferință teologică, având ca temă „Provocările pastoral-misionare contemporane și posibile remedii”. Părintele prof dr. univ. Tache Sterea a spus printre altele: „Lumea contemporană manifestă un dinamism complex, pentru unii deconcertant, pentru alții chiar greu de suportat. Biserica își desfășoară activitatea în acest mediu efervescent, în care ceea ce astăzi este nou, mâine este perimat. Schimbări spectaculare se produc în domeniile umane fundamentale: în politică, în economie, în ceea ce astăzi este numită cultură și civilizație sau spiritualitate seculară. Biserica trebuie să răspundă într-un mod adecvat și eficient în același timp și are la dispoziție o singură modalitate de abordare: raportarea acestor fenomene și procese la norma obiectivă a realității care este Revelația divină. În cazul în care procedează altfel, și cum s-a întâmplat și se întâlnește în Occident (raportează Revelația divină la problemele contemporane) consecințele au fost și rămân catastrofale, Biserica simțindu-se obligată să se solidarizeze fără niciun fel de discernământ teologic cu anumite nevoi culturale și sociale, situându-se astfel într-o poziție în același timp periculoasă și ridicolă. De aceea Biserica trebuie să răspundă acestor provocări de pe poziția ei, cu metodele și instrumentele ei, pentru că dacă nu o face este acuzată în mod reflex fie de imobilism sau anchilozare, fie de anacronism sau lipsă de interes față de problemele societății contemporane”.

În partea a doua a întâlnirilor părintele asist. univ. Petre Sperlea a vorbit despre Atitudinea Statului român față de Biserica Ortodoxă Română în a doua jumătate a sec. al XIX-lea și în perioada interbelică. Preacucernicia sa a spus printre altele: „În a doua jumătate a sec. al XIX-lea apare la noi, prin generația pașoptistă, o mentalitate de import, o mentalitate seculară, ostilă Bisericii și anticlericală. Această mentalitate și-a avut sursa în iluminismul francez și în spiritul Revoluției din 1789, unde s-a plămădit o ideologie anti-creștină. Astfel, este proclamat cultul rațiunii (rațiune care se substituie lui Dumnezeu), apare antropocentrismul prin hiperbolizarea omului (omul – măsura tuturor lucrurilor) și, în numele laicismului modern, se elimină, pe cât posibil, prezența și rolul Bisericii în societate (Ecrasez l†™infâme! Distrugeți infamia! spunea Voltaire, prin infamie înțelegând Biserica Catolică).

Mentalitatea laică despre care vorbim, străină de sufletul poporului român, s-a întruchipat în legile bisericești promulgate sub Alexandru Ioan Cuza, legi defavorabile Bisericii în cea mai mare parte. Prin Legea secularizării toate bunurile bisericești au fost trecute în patrimoniul Statului. Măsura a fost nedreaptă în cazul mănăstirilor neînchinate. Primul protestatar a fost mitropolitul Sofronie Miculescu al Moldovei care a arătat, printr-o scrisoare din 1859, că prin secularizare au fost încălcate drepturile Bisericii. Intervenția sa avea să-l coste, întrucât a fost suspendat din scaun și exilat la mănăstirea Slatina, unde avea să moară câteva luni mai târziu (+18 mai 1861). Prin secularizare, Statul român a devenit cel mai mare stat domenial din lume. Potrivit unui inventar agricol întocmit în 1909 de Anton Carp, ministru al Domeniilor, au fost sechestrate 318 domenii bisericești care însumau 1.403.000 ha trecute în patrimoniul Statului, care deținea suprafețe mici înainte de secularizare (doar cinci domenii).

S-a demonstrat ca un procent de 31% din veniturile totale ale Statului proveneau din aceste domenii. Împroprietărirea țăranilor s-a făcut în proporție de 25%, deci în mică măsură. Problema țărănimii nu a fost rezolvată ceea ce a declanșat mai târziu răscoala de la 1907. Pământurile confiscate de la Biserică au ajuns, din păcate, în posesia marilor latifundiari, în timp ce clerul bisericesc și țărănimea erau victime ale unei situații materiale deplorabile cu urmări nefaste și prelungite în timp. Dacă în Austria, după secularizarea lui Iosif al II-lea, s-a protejat Biserica prin constituirea acelui „religios fonde”, iar în Italia s-a creat „fondo per il culto”. La noi, dimpotrivă, nu s-a acordat nicio despăgubire Bisericii. Din momentul secularizării, Biserica noastră își pierde autonomia financiară și materială, devenind dependentă de Stat.

O parte din mănăstiri sunt desființate și transformate în biserici de mir, în închisori, ospicii etc. Biserica suportă o diminuare de autoritate și de exercitare a lucrării sale în lume, așa cum constată Nichifor Crainic: „Știrbirea prestigiului bisericesc o începuse Regulamentul Organic. Cuza Vodă o desăvârși în scurt timp, când Biserica s-a rostogolit catastrofal. Deposedarea de averi aduse treptat, deposedarea de inițiativă și de autoritate. Viața mănăstirilor a secat.” (Puncte cardinale în haos)

În timpul lui Cuza se introduce un „episcopat civil” prin „Legea de numire a mitropoliților și episcopilor eparhioți” din 11 mai 1865 când ierarhii sunt numiți de Domnitor, după o prezentare a Ministrului Cultelor în urma deliberării Consiliului de Miniștri. Această ingerință a lui Cuza în alegerea ierarhilor a declanșat „lupta pentru canonicitate” care va dura până la 1872, ducând la scindarea ierarhiei românești. Alături de secularizare, „Legea pentru reglementarea schimei monahale” din noiembrie 1864 reprezintă o nouă lovitură aplicată monahismului. Se impun limite de vârstă la intrarea în monahism (60 anii pentru bărbați și 50 ani pentru femei), iar intrarea într-o mănăstire se făcea numai cu acordul prealabil al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii. Prin „Legea comunală” din 3 decembrie 1864 (art. 92), actele de stare civilă (naștere, căsătorie, deces) au fost trecute din seama Bisericii în sarcina primarilor comunali, deveniți „ofițeri ai stării civile”, iar în Codul Civil era prevăzută ca obligatorie doar căsătoria civilă.

„Decretul organic pentru constituirea unei autorități sinodale centrale” din 3 decembrie 1864 reprezintă singura lege favorabilă Bisericii în această perioadă. Astfel, prin primul articol, se declară pentru prima dată în mod oficial autocefalia Bisericii Ortodoxe Române: „B.O.R. este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în ceea ce privește organizarea și disciplina”. În articolul al treilea se precizează: „Sinodul general al B.O.R. păstrează unitatea dogmatică a sfintei credințe ortodoxe române cu Mare Biserică de Răsărit.” În ambele articole invocate găsim așadar o autocefalie declarativă (nu și obținută) a Bisericii noastre, precum și o definiție a conceptului de autocefalie. „Decretul organic” prevedea și contopirea celor două sinoade (de la Iași și de la București) într-unul singur, ținut la București și prezidat de Mitropolitul Nifon, care va căpăta titlul onorific de „primat” titlu întâlnit in Biserica noastră până în anul 1925, când va fi înlocuit cu cel de „patriarh”.

De cele mai multe ori, evenimentele politice de la noi prefațează și predetermină oarecum pe cele bisericești. Prin urmare Unirea Principatelor a condus la unificarea bisericească într-un singur sinod. În perioada interbelică, B.O.R. deși considerată „dominantă” prin Constituția din 1923 este din nou victima unor legi promulgate de Statul român. Amintim mai întâi Concordatul cu Vaticanul din 1927 (ratificat în 1929 sub guvernul Maniu), prin care s-au acordat Bisericii Catolice privilegii deosebite: creșterea numerică a eparhiilor catolice, dreptul Vaticanului de-a numi episcopi catolici în România, înființarea unui „patrimoniu sacru” pentru Biserica Catolica etc. De o situație privilegiată, în detrimentul Bisericii Ortodoxe Române, s-au bucurat și celelalte culte, prin „Legea cultelor” din 1928. Urmarea acestei legi a fost proliferarea crescândă a cultelor eterodoxe cu încurajarea părintească a Statului român.

O alarmantă răspândire și dezvoltare au cunoscut cultele adventist și baptist. Astfel, în toamna lui 1929, s-au serbat 50 ani de la apariția baptismului în România, iar în 1933 s-a organizat la Ploiești primul congres al adventismului. B.O.R. prin ședința Sfântului Sinod din 31 mai 1928 desemnează pe episcopul Grigorie Comșa al Ardealului pentru a organiza congrese misionare în toate eparhiile, în vederea edificării asupra metodelor de combatere a sectanților. Se stabilește ca primul congres să se țină la Arad, iar pe viitor în fixare eparhie, cu obligativitatea participării tuturor misionarilor eparhiali. Menționez că al doilea Congres de acest gen a avut loc la Chișinău, la începutul lui octombrie 1929 sub președinția mitropolitului Gurie Grosu al Basarabiei, de față fiind și pr. Grigorie Pișculescu, arhim. Iuliu Scriban și Nichifor Crainic.

Conștientizând pericolul sectelor și cunoscând atitudinea îngăduitoare a Statului față de acestea (art. 6 din Legea cultelor din 1928 prevedea sancțiuni în cazul lor doar în situația în care instigau la nesupunere față de Constituția țării, față de autorități, de legile și ordonanțele în vigoare), Sfântul Sinod va solicita fiecărei eparhii unui tablou în care, pe cercuri sau districte protopopești, să se treacă, pe cât posibil exact, sectele și ereziile prezente în cuprinsul eparhiei respective, numărul de familii și de suflete care au trecut la aceste secte, precum și a celor reveniți la B.O.R.. Măsura era necesară pentru a cunoaște mișcarea sectelor în vederea organizării contrapropagandei. Misiunea Bisericii se desfășoară greu în această perioadă pe fondul subfinanțării din partea statului.

Într-un discurs ținut în Senat, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului Noului Severin (1921 – 1938) arată că secularizarea de „așa vreau, așa fie” din 1864 a pus Biserica în situația de a nu-și face datoria culturală, morală și misionară. Episcopul Vartolomeu solicită reintegrarea Bisericii în drepturile ei firești, arătând că starea materială precară a Bisericii și a preoțimii este consecința atitudinii ostile a Statului român față de Biserică. Articolele apărute în presa bisericească interbelică sub titlul: „Dreptate pentru preoțime” sau „Se achită Statul român de abligațiile cuvenite lui?” dezvăluiesc salarizarea de batjocură acordată preoțimii interbelice. Prima salarizare a clerului s-a realizat prin „Legea clerului mirean” din 1893 fiind o salarizare insuficientă, așa cum o întâlnim și perioada dintre cele două războaie mondiale și cum, din păcate, există și astăzi.

În perioada recesiunii economice (1929-1933) guvernul Iorga – Argentoianu recurge la reduceri salariale pentru funcționari, aplicând așa zisele „curbe de sacrificiu”. Pe lângă curbele aplicate tuturor salariilor, s-au mai aplicat două curbe speciale pentru salariile preoților, sub pretext că aceștia au venituri extrabugetare. Prin „Legea pentru unificarea contribuțiilor directe” veniturile epitrahilului, considerate ca venituri profesionale (cf. art. 48), au fost impuse cu cota de 12%. În aceste condiții, nu-i de mirare exodul unora dintre preoți către ocupații considerate mai bănești, precum și apelarea la împrumuturi bancare. Împrumuturile bancare erau considerate un procedeu dăunător prestigiului preoțesc și împovărător pentru condiția materială a clerului prin dobânzile exagerat de mari. Pentru înlăturarea acestor inconveniențe și din dorința de a oferi o protecție materială preoțimii, au apărut în Episcopia Râmnicului Noului Severin instituții financiare bisericești, și anume băncile preoțești. Prezente în fiecare capitală de județ din Eparhia Olteniei interbelice, acestea au fost înființate numai prin capitalul subscris de preoți.

Prima instituție de acest gen a fost banca „Ajutorul” din Râmnicul Vâlcea înființată la 10 iunie 1929, fiind în același timp, prima bancă populară cooperatistă din țară. Preotul Ioan Marina, viitorul patriarh al României, i-a întocmit statutele. Aceste bănci au constituit în epocă o forma de solidaritate creștină în rândul preoțimii din Oltenia, la baza funcționării fiind principiul cooperatist și creștin: „Toți pentru unul și unul pentru toți!”.

În dimineața zilei de 14 martie un grup de preoți, în frunte cu Părintele Consilier Administrativ al Arhiepiscopiei Bucureștilor Veniamin Goreanu, au oficiat Sfânta Liturghie, iar după Sfânta Liturghie a urmat întâlnirea cu preoții, unde, într-o atmosferă frățească s-au discutat probleme mereu actuale ale Bisericii. Cercul pastoral s-a încheiat printr-o agapă frățească.

Comentarii Facebook


Știri recente

Preoții români din Serbia se formează pro-viață

O delegație formată din membri ai corpului profesoral de la Facultatea de Teologie din Timișoara s-a întâlnit la începutul săptămânii cu mai mulți preoți din Episcopia Daciei Felix, pentru un atelier pro-viață. Colocviul „Construim împreună…