Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei (Duminica Ortodoxiei)

Ortodoxia este identică în credința și cultul ei cu conținutul de credință și de cult al creștinismului originar. Dar faptul paradoxal și absolut autentic este că, fiind în esență prelungirea credinței, cultului și spiritualității Bisericii nedivizate de la început, Ortodoxia răspunde totuși perfect necesităților spirituale de azi ale popoarelor care au păstrat-o. Ea nu s-a modificat esențial după perioadele istorice prin care a trecut omenirea în cele două mii de ani. Ea nu a făcut din elementul trecător al uneia sau alteia din perioadele istorice elemente esențiale ale ființei ei ca să-i fie greu acum să le elimine. Ea nu s-a medievalizat ca romano-catolicismul, nu e produsul protestului renascentist ca protestantismul, și nu caută nici acum o modificare esențială pentru a se adapta timpului nostru prin secularizare. Ea a rămas la valorile esențiale și permanent umane ale evlaviei, la preocupările simple, adânci și netrecătoare ale omului în raportarea lui la absolut. Ea l-a ajutat pe om să-și dea un răspuns la întrebările trecătoare ale epocilor prin răspunsul ce l-a dat întrebărilor lui fundamentale de totdeauna. Ea nu s-a identificat cu armura greoaie și cu formele complicate de luptă ale cavalerului medieval sau cu haina severă și cu codul social disimulatoriu al burghezului individualist, ci și-a păstrat vioiciunea de mișcări și simplitatea de gândire și de manifestare directă și esențială a omului natural de totdeauna, putând fi totdeauna aceeași și totdeauna actuală.

Ortodoxia n-a introdus în sanctuarul său interior și n-a lăsat să pătrundă în trăsăturile simple al credinței sale invențiile mărunte și complicate ale unor meșteri stăpâniți mai mult de dorința unor delicii de gimnastică intelectuală decât de fiorul adânc și covârșitor al tainicului raport dintre om și Dumnezeu. Ortodoxia n-a amestecat arabescurile neesențiale ale minții umane în esența simplă, misterioasă și măreață, permanentă și inevitabil trăită a datelor fundamentale ale misterului mântuirii. Am putea zice că ea și-a păstrat un caracter popular, iar poporul, cu simplitatea lui, rămâne deschis întotdeauna numai problemelor reale și esențiale ale vieții.

De aceea Ortodoxia a câștigat, cu prezentarea datelor simple și fundamentale ale misterului mântuirii, atenția omului din orice timp. Ea a câștigat înțelegerea omului de totdeauna, pentru că i-a actualizat trăirea acestor trebuințe și răspunsuri fundamentale, indiferent că a fost omul evului mediu, al Renașterii sau al erei noastre, căci omul rămâne cu aceste trebuințe și cu această sensibilitate în orice timp. Ortodoxia n-a avut nevoie de speculațiile scolastice, ale evului mediu, pentru a întâlni în mod real pe oamenii de atunci, după cum nu are nevoie nici azi să se autosecularizeze pentru a întâlni pe omul contemporan.

Dimpotrivă, ea intuiește că printr-o autosecularizare ar pierde cu totul atenția acestui om, căci nu i-ar mai aduce răspunsul la problemele fundamentale ale mântuirii, care continuă să-l frământe în adâncul ființei lui.

Ortodoxia s-a adaptat, desigur, și ea timpurilor. Ea a ajutat popoarele care i-au rămas fidele în toate împrejurările de viață prin care au trecut și în toate nevoile lor. Dar adaptarea Ortodoxiei n-a însemnat o schimbare esențială a ei ca mister, sau o înlocuire a misterului ei cu o ideologie determinată de un timp sau altul. Ea a rămas mereu același mister al datelor simple, fundamentale și necesare ale trăirii religioase. Dar misterul răspunde nu numai acestor trebuințe fundamentale de totdeauna, ci tuturor trebuințelor vieții. Misterul creștin trebuie pus în evidență, în orice timp, în acord cu modul de înțelegere al acelui timp, dar trebuie pus în evidență totdeauna în aceeași integritate deplin satisfăcătoare a trebuințelor mântuirii. Oamenii vor trage apoi concluzia teoretică și practică, înțelegând că misterul mântuirii răspunde și problemelor speciale ale timpului lor, dar tocmai în calitatea lui de mister integral al creștinismului de totdeauna, fără să se îngusteze la rolul de simplu răspuns al acestor probleme speciale.

Așa a făcut Ortodoxia totdeauna și așa face și azi. În acest sens, ea comunică oamenilor pe „Iisus Hristos ieri și astăzi același” (Evrei 13, 8), pe Iisus Hristos, Care, fiind același, răspunde totuși tot așa de perfect azi cum a răspuns și ieri. Legea Veche era supusă schimbării, pentru că revelația ei sporea, iar faptul acesta modifica mereu sensul ei, până când, la urmă, a trebuit să fie înlocuită cu Hristos. Modificarea ei provenea din nedesăvârșirea ei ca mister al mântuirii. Ea se desființează „pentru neputința și nefolosul ei. Căci Legea n-a desăvârșit pe nimeni” (Evrei 7, 18-19). „Aici însă Iisus rămâne în veac, pentru că poate să mântuiască desăvârșit pe cei ce se apropie… Căci pururea e viu, ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7, 24-25).

Ortodoxia a înțeles că nu trebuie să schimbe ceva din arhieria desăvârșită a lui Hristos, să adauge sau să reducă ceva din ea, ci numai să o pună iarăși și iarăși în evidență în deplinătatea ei. Ortodoxiei îi sună străin dictonul «Ecclesia semperreformanda» („Biserica în permanentă nevoie de reformare”), pentru că ea Îl comunică integral pe Hristos care e «semperconformis cum omni tempore» („permanent conform cu orice timp”). Creștinismul occidental a pornit, începând din evul mediu, prin scolastică, pe o cale de „definire”, adică de delimitare sau îngustare a misterului mântuirii, după măsurile minții omenești și pe calea aceasta s-a lăsat antrenată și Reforma, care a odrăslit din catolicism. Abordarea intelectuală a misterului creștin a înlocuit trăirea misterului integral cu reflexiunea asupra unor frânturi rupte din el.

Ortodoxia a trăit misterul mântuirii în deplinătatea lui totdeauna. Cei câțiva termeni noi adoptați de Sinoadele Ecumenice au avut rostul nu să reducă misterul la o definiție rațională, ci tocmai să-l ocrotească împotriva tentativelor de a-l raționaliza și limita, sau de a-l face să se evaporeze. Acei termeni au avut rostul să ocrotească trăirea pentru totdeauna a misterului vestit în Noul Testament că suntem mântuiți de Fiul lui Dumnezeu, Care în acest scop S-a făcut om și rămâne etern același, Dumnezeu și om, pe deplin accesibil nouă. Sinoadele au ocrotit misterul mântuirii noastre, conform căruia sursa infinită de viață ni s-a făcut accesibilă prin maxima accesibilitate a umanului, a semenului nostru. Ele au refuzat ispita raționalistă care golea misterul mântuirii și zădărnicea mântuirea însăși, reafirmând separarea omului de Dumnezeu, sau identificarea panteistă a omului cu Dumnezeu. Misterul mântuirii nu poate fi redat decât paradoxal și Ortodoxia a ocrotit caracterul paradoxal al misterului creștin împotriva destrămării lui prin propoziții raționale unilaterale.

Se aduce Ortodoxiei obiecția că, așa cum creștinismul occidental s-a adaptat mentalității medievale și renascentiste, așa s-a adaptat ea mentalității bizantine, îngropând miezul viu al misterului creștin într-un fast formalist și aristocrat, care nu mai corespunde timpului nostru. Nu negăm că Ortodoxia a suferit o anumită influență bizantină. Dar influența aceasta n-a atins esența misterului creștin. Dimpotrivă, trăirea misterului a rămas vie și în perioada bizantină și se poate spune că nu gândirea bizantină a generat spiritualitatea creștină din acea perioadă, ci invers, trăirea creștină originală a generat gândirea și arta bizantină. Nu viziunea bizantină despre existență a produs Liturghia Bisericii, ci Liturghia Bisericii primare a produs viziunea bizantină despre lume.

Ceea ce se consideră moștenire bizantină în viața Bisericii Ortodoxe este, în special, mulțimea de simboluri în care este exprimată credința creștină și trăirea ei în cult, în artă, în viață. Dar influența bizantină a dezvoltat doar un simbolism inerent redării misterului creștin. Definițiile intelectuale și expunerile doctrinare prin care Occidentul a căutat și caută să înlocuiască redarea simbolică a misterului mântuirii pornesc din convingerea că acest mister poate fi exprimat exact de cuvintele omenești. În realitate, acest mister, atunci când îl reduc la sensul exact al cuvintelor și definițiilor intelectuale, e îngustat sau evaporat. Plenitudinea paradoxală a misterului mântuirii este mai real sugerată prin simboluri. Vorbirea despre cruce și înviere în mod general, privirea lor în imagini, exprimarea lor prin acte simbolic-liturgice, sugerează mai real și mai existențial misterul mântuirii decât teoria satisfacției lui Anselm, sau teoria penală protestantă, care nu pot reda decât o latură din misterul incomprehensibil al mântuirii.

Aceste teorii sunt bune numai dacă nu pretind să înlocuiască misterul însuși, în plenitudinea lui incomprehensibilă, ci să redea ceva din el în mod relativ și provizoriu. Influența bizantină a constat în voința de a orândui toate amănuntele cultului, ale artei, ale gesturilor vieții religioase în așa fel ca să exprime în mod intuitiv simbolic diferite detalii ale misterului mântuirii. Acestea pot da impresia de formalism, numai dacă nu sunt manifestate cu seriozitate și cu convingere. O liturghie săvârșită într-o parohie de sat, cu credincioși obișnuiți cu graiul ei natural-simbolic, redă în mod clar și pătrunzător trăsăturile esențiale ale misterului mântuirii. În orice caz, acest grai al simbolurilor mari și clare e cu mult mai accesibil și mai grăitor credincioșilor în orice timp decât graiul doctrinar, încărcat de subtilități care în Occident a căutat prea adeseori să se substituie sugerării misterului prin simboluri. Dacă Ortodoxia are trebuință de o anumită adaptare la trebuințele omului de azi, aceasta nu poate consta într-o părăsire totală a exprimării simbolice, ci numai într-o simplificare a acestei exprimări, ca să se vadă imediat marile simboluri ale misterului creștin, corespunzătoare marilor, simplelor și permanentelor evidențe și trebuințe spirituale ale omului de totdeauna.

Dar trebuie să recunoaștem că în era bizantină Ortodoxia a mai prezentat o caracteristică (simfonia dintre Biserică și Stat – n.r.). Creștinii occidentali o menționează și pe aceasta, dar recunosc satisfăcuți că azi nu o mai are. Vrem să ne oprim asupra ei, deoarece socotim că nici pe aceasta nu a produs-o propriu-zis era bizantină, ci influența bizantină doar a accentuat-o, fiind o notă inerentă a creștinismului autentic și ca atare, rămânând în oarecare fel proprie Ortodoxiei astăzi.

Câtă vreme în Occidentul medieval și următor evului mediu a apărut și s-a dezvoltat ideea a două imperii separate și opuse, sau a două săbii în luptă, în Orientul creștin s-a afirmat unitatea lumii, susținută de același Hristos Pantocratorul, imperiul era înduhovnicit din interior, nu era silit din exterior să se supună, de o sabie ce se pretindea spirituală, dar care, în fond, lucra tot lumește și care a supus provizoriu imperiul secular printr-o superioritate tot lumească. Imperiul bizantin se simțea aflându-se în interiorul aceleiași zone în care se află și Biserica, în cadrul ordinii universale a Pantocratorului Mântuitor, deși avea în acest cadru alte slujiri și autonomia unei ordini proprii. Aceasta era o viziune care se apropia de cea cuprinsă în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Și toate le-a supus sub picioarele Lui și, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii” (Efeseni 1, 22).

În secolele din urmă lucrurile s-au dezvoltat în oarecare măsură și în Orient în sensul concepției occidentale, ajungându-se la o separație a statului de Biserică. Dar influența occidentală în acest sens s-a exercitat mai mult asupra statului decât asupra Bisericii. Ortodoxia a păstrat și mai departe viziunea lumii ca o țesătură unitară de rațiuni, care își au centrul și finalitatea în același Pantocrator. De aceea Ortodoxia n-a făcut din partea ei nimic care să adâncească separarea, sau ca să o transforme în tot felul de antagonisme și conflicte între ordinea bisericească și ordinea statului sau a culturii. A găsit totdeauna în solicitudinea pentru aspirațiile profunde ale poporului o platformă de înțelegere și de colaborare cu statul. (†¦)

Trăirea misterului integral al mântuirii de către Ortodoxie este una cu experiența vie a Duhului Sfânt, ca suflare a vieții din planul divin. Duhul Sfânt este cel ce face mereu contemporan, mereu trăit misterul mântuirii. De aceea Duhul Sfânt ocupă un loc atât de important în preocuparea și vorbirea Ortodoxiei. În Duhul Sfânt, sau prin Duhul Sfânt, Ortodoxia trăiește continuu întregul mister al mântuirii, trăiește pe Hristos cel întrupat, răstignit și înviat, în comunicarea vie a Sa și a stărilor Sale către credincioși.

S-a vorbit și se vorbește mult și în protestantism despre Duhul Sfânt. Dar Duhul Sfânt a devenit acolo factorul susținător al individualismului orgolios, al unei originalități de înțelegere individuală nouă a credinței, nu al experienței mai presus de înțelegere a misterului. Duhul Sfânt a fost identificat cu fenomenele intelectuale și sentimentale imanente și individualiste. Dar experiența autentică a Duhului ne ridică la percepția mai presus de minte și de orgoliu individualist a misterului, care ni se deschide ca o realitate neinventată de noi, pentru toți. Duhul Sfânt e capătul lucrării divine a Treimii ajunsă în intimitatea noastră subiectivă și revelându-ni-se ca atare, cum spun Părinții orientali. El ne revelează de aceea realitatea divină nu ca teorie intelectuală, ci ca viață misterioasă, mai presus de viața noastră imanentă. El pune la priza vieții noastre sufletești viața lui Hristos cel răstignit și înviat, făcând-o viața comună și nouă. De aceea Duhul e dătător de viață și ne face vii, pentru că ne ridică din speculațiile despre Dumnezeu și despre mântuire, făcute de la distanță, în însăși experiența misterului divin în lucrarea lui mântuitoare. Ortodoxia, fiind experiența Duhului – ca experiență a misterului integral al mântuirii -, este totdeauna actuală, pentru că totdeauna această experiență răspunde unei necesități umane fundamentale, spre deosebire de orice teorie intelectuală, care prin firea ei îngustă și unilaterală e lipsită de viață și este depășită după un nou pas al spiritului pe linia progresului intelectual. Această împărtășire din realitatea misterului divin al mântuirii, prin Duhul Sfânt, este o adevărată viață pentru suflet, cu tot ce înseamnă o astfel de viață. De aceea și cântă Ortodoxia: „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază”, „prin Duhul Sfânt e începătura vieții”. „Duhul mișcă făptura”, unde vine El „odrăslește viața”, „se înnoiesc toate”, „prin Duhul Sfânt e înțelepciunea” și „toată buna dăruire”.

(†¦)

Ortodoxia este doxologică în sensul larg că toată cunoștința despre Dumnezeu și despre lucrarea Lui mântuitoare este orientată practic, existențial, este transformată în rugăciune, în grăire directă către Dumnezeu, în conținutul dialogului nostru cu Dumnezeu, în substanță a raportului nostru personal și viu cu El. Ortodoxia a păstrat caracterul autentic al religiei ca dialog al credinciosului cu Dumnezeu, pe când în creștinismul occidental s-a dezvoltat caracterul de doctrină, de filozofie al creștinismului, de gnoză, care transformă pe Dumnezeu în obiect, diluându-i realitatea și subordonându-L minții umane.

Dar numai în relația dialogică Dumnezeu e trăit intens și adevărat. De aceea Ortodoxia e o experiență vie a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, ca partener în dialogul cu credinciosul, lucrează, la rândul Său, asupra partenerului uman, îl binecuvintează, îi răspunde la cereri cu mângâierile și darurile Sale.

Dumnezeu lucrează asupra credincioșilor prin cult, prin sacramente, iar credincioșii simt și mărturisesc prezența lui Dumnezeu în cântările de laudă și rugăciunile ce-I aduc. Cultul ortodox sacramental este un dialog ontologic între Dumnezeu și credincioși și numai după aceea este și un dialog verbal. Dumnezeu lucrează asupra noastră, în timp ce ne rugăm Lui, după ce am amintit faptele Lui mântuitoare și L-am lăudat pentru ele. Iar lucrând asupra noastră, Dumnezeu ne deschide ochii sufletului ca să intuim lucrarea Lui, ca să o simțim și ne mișcă să dăm expresie de laudă și de mulțumită pentru această simțire a noastră. Așa fiind, cultul sacramental nu e numai forma de rugăciune a cunoștinței de Dumnezeu, ci și izvor de cunoaștere și de continuă verificare a cunoștinței de totdeauna a Bisericii, forma principală a tradiției vii a Bisericii. Cuvintele cultului sunt călăuză spre experiența conținutului lor și exprimarea acestei experiențe.

Credincioșii Bisericii Ortodoxe nu și-au însușit învățătura Bisericii în genere din catehisme și expuneri doctrinare, ci mai mult din cult, din practica sacramentală a misterului mântuirii. Gândirea despre Dumnezeu e cult și cultul e gândire, călăuză în gândire. Credinciosul ortodox nu disprețuiește reflecția despre Dumnezeu și despre lucrarea Lui mântuitoare, dar această reflecție o face în spiritul dialogului cu Dumnezeu, e reflecția partenerului care laudă pe Dumnezeu, Îi mulțumește și Îi cere ceva, e o reflecție în cadrul viu al dialogului, în experiența misterului divin. Gândirea ortodoxului despre Dumnezeu este cult, chiar dacă nu se realizează în vremea cultului.

Așa fiind, în cultul sacramental al Ortodoxiei, care e și gândire, e lucrător Duhul Sfânt, Care e capătul lucrării divine străbătută în interiorul nostru cel mai intim. În ordinea cultului se produce continuu evenimentul întâlnirii cu Dumnezeu așa cum în matca unui râu se fac experiențele adâncurilor. În cult vorbim lui Dumnezeu cântând, pentru că numai cântarea dă expresie căldurii experienței mai presus de cuvânt. În cântare ființa noastră devine sensibilă la experiența misterului, e răpită de entuziasmul produs în ea de trăirea misterului, a Duhului de viață dătător și găsește forma de comunicare a acestei trăiri entuziaste. Cântarea eliberează cuvintele de sensurile lor intelectuale limitate, făcându-le adecvate vieții inefabile a misterului trăit.

Dar cultul mai este, în același timp, și vorbirea omului cu Dumnezeu despre trebuințele sale și ale semenilor săi, ale lumii întregi ca și despre bucuriile sale pentru darurile primite. În cult, omul își vede și își trăiește, profund și existențial, trebuințele sale de Dumnezeu și ia cunoștință de ceea ce devine el prin împărtășirea cu Dumnezeu. Căci în Duhul Sfânt, omul se vede pe sine nu în impasul neputinței și al nefericirii pe care le trăiește în necunoașterea lui Dumnezeu, ci în nădejdea optimistă a împlinirii sale și în începutul acestei împliniri, care se țese în dialogul misterios și mântuitor cu Dumnezeu. De aceea cultul este optimist. Omul se trăiește pe sine, în cadrul lui, înălțat și gustă de mai înainte înălțările sale viitoare, inclusiv viața sa eternă în Dumnezeu, în Duhul iubirii și al comuniunii cu Dumnezeu și cu oamenii Săi. Icoanele sfinților, imnele de laudă cântate lor, trăirea comuniunii cu ei măresc acest optimism. Acestea cuprind o adevărata doctrină optimistă despre om, despre ceea ce poate omul să ajungă, prin adâncirea dialogului său viu cu Dumnezeu și cu semenii săi, o doctrină a măreției care așteaptă pe om, o doctrină a nădejdii pentru fiecare credincios, a unei nădejdi pregustate. Icoanele și imnele adresate sfinților îl țin pe credincios în tensiune între arvuna primită și desăvârșirea făgăduită, pe drumul dezvoltării dialogului ontologic cu Dumnezeu, care e un drum eshatologic. Perspectiva eshatologică a cultului proiectează o lumină de optimism asupra vieții prezente.

Temeiul cel mai adânc al nădejdii, al bucuriei care străbate tot cultul ortodox și caracterizează Ortodoxia este Învierea. Sărbătoarea Paștilor, care stă în centrul cultului ortodox, este o explozie de bucurie, asemenea celei trăite de ucenici când au văzut pe Domnul înviat. Este explozia bucuriei cosmice pentru biruința vieții, după tristețea intensă pentru moartea pe care a trebuit să o suporte chiar Stăpânul vieții prin faptul că S-a făcut om. „Cerurile să se veselească și pământul să se bucure, și să prăznuiască toată lumea cea văzută și cea nevăzută, că a înviat Hristos, veselia cea veșnică”. Totul s-a umplut de siguranța vieții, după ce totul înainta inexorabil spre moarte. Teologul Al. Schmemann spune că aceasta e vestea cu adevărat bună, sau evanghelia pe care a adus-o și pe care o propovăduiește creștinismul lumii: bucuria Învierii. Dacă creștinismul n-ar mai da lumii această bucurie unică, rațiunea lui de a fi ar înceta. Bucuria Învierii este vestită de creștinism în fiecare duminică. Căci fiecare duminică este închinată Învierii. Dar tot cultul vibrează de bucuria Învierii și e străbătut prin aceasta de tensiunea eshatologică a nădejdii în înviere. „Acum toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul”, proclamă Biserica în noaptea Învierii. În noaptea lipsei de sens a lumii supuse morții, acoperită de un cer a cărui intenție nu se cunoștea, a timpului care purta totul spre moarte, având imprimată în sine pecetea nonsensului, a izbucnit viața din mormânt, care umple de lumina sensului întreaga lume și timpul ei, care ne-a descoperit intenția binevoitoare a cerului față de lume și a descoperit chiar și îngerilor sensul creației. Timpul a devenit acum din timp spre moarte, din timp ce se desfășura în întunericul lipsei de sens, un timp spre înviere, o desfășurare luminoasă, o continuă sărbătoare. Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sărbători, asigurându-ne că ne duc spre înviere, cum au dus spre viața de slavă pe sfinții pe care-i fericim în ele. Mai bine zis, au devenit un ajun al duminicii veșnice, cum zilele săptămânii sunt ajunuri ale duminicii, căci ele ne obligă încă la un efort, asemănător efortului de pe pământ al sfinților, pentru a ajunge la fericita lor odihnă.

Ortodoxia accentuează cu deosebită stăruință credința creștinismului în biruința vieții. Lupta atâta timp nedecisă între viață și moarte s-a terminat cu biruința definitivă a vieții. Acum nu ne mai temem de moarte, acum nu ne mai întristează moartea, căci ea e trecere la viața adevărată, pe care o pregustăm de pe acum. Amestecul de sens și de nonsens, imprimat în toate, prin faptul că pe de o parte existau, pe de alta toate erau supuse morții, a devenit acum numai sens. Viața a biruit deplin și definitiv asupra neantului și a tristeții. Creația întreagă e destinată, prin înviere, vieții netrecătoare, creația întreagă e recuperată de Cel ce a creat-o.

* Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae publicat în revista Mitropolia Olteniei, 1970, nr. 7-8, pp. 730-738, preluat de Ziar Lumina de Duminică din 24 martie 2013 (Sublinierile din text aparțin redacției Ziarului Lumina).

Comentarii Facebook


Știri recente

Patriarhul României la spectacolul „Sf. Nicolae în mijlocul copiilor”: Apărător al dreptei credinţe şi învăţător al iubirii milostive

Patriarhul României a participat luni la ediția a 12-a Spectacolului cultural-artistic „Sfântul Nicolae în mijlocul copiilor” şi a rostit un cuvânt de binecuvântare. Evenimentul a fost organizat de Sectorul învățământ şi activități cu tineretul al…