Rolul jucat de populația păgână în vremea persecuției lui Decius nu a fost subliniat îndeajuns de istoricii și teologii care au analizat perioada respectivă. Este mult mai ușor ca povara să fie pusă asupra unui singur om, dar, cu toate că împăratul roman dispunea de o putere importantă, aceasta nu a fost niciodată absolută.
Revoltele izbucneau adesea în diferite colțuri ale imperiului și chiar într-o domnie scurtă un împărat se putea confrunta cu mai mulți uzurpatori. Așadar, punerea persecuției din vremea lui Decius doar pe seama sa este un fapt eronat și contrazis, așa cum vom vedea, de surse creștine importante.
Scrisoarea episcopului Dionisie al Alexandriei
Mărturia lui Eusebiu de Cezareea privind prigoana îndreptată împotriva creștinilor din Alexandria citează la un moment dat o scrisoare a episcopului Dionisie al Alexandriei, în care se precizează următoarele: „Persecuția care a izbucnit la noi n-a pornit dintr-un edict imperial, ci ea a început deja cu mai bine de un an înainte. Un poet oarecare, cobind parcă a rele pentru orașul acesta (n-are importanță cum se numea el), a pus în mișcare și a ridicat împotriva noastră gloatele păgânilor, aprinzându-le râvna pentru vechile lor superstiții” (apud Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, în PSB, vol. 13, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1987, pp. 259-260). Din cuvintele episcopului Alexandriei se remarcă ostilitatea existentă între păgâni și creștini în zona respectivă. Așadar, edictul imperial al lui Decius nu a fost cel care a determinat persecuția, cel puțin în arealul egiptean, ci aceasta a fost începută în primul rând de populația păgână însetată de sânge și determinată să îi extermine pe creștini. De altfel, Sfântul Dionisie al Alexandriei continuă descrierea sa astfel: „Situația aceasta a durat multă vreme. De la un timp însă, revoluția și războiul civil i-au lovit pe cei nelegiuiți cu aceeași cruzime cu care se aruncaseră ei împotriva noastră. Atunci am răsuflat pentru un timp, crezând că poate ne-ar fi uitat, dar în scurtă vreme am primit știrea că nu ni s-a schimbat regimul care ne fusese mai binevoitor, ci că o groază mai mare decât cea de care ne temusem a dat peste noi. Și într-adevăr edictul de persecuție s-a publicat: el semăna cu cel pe care îl făgăduise Domnul nostru, în orice caz cel mai îngrozitor, prin aceea că puțin a lipsit să nu amăgească și pe cei aleși” (ibid., p. 261). Persecutarea creștinilor a început în Egipt încă de pe vremea împăratului Filip Arabul. De aceea, Sfântul Dionisie al Alexandriei a simțit nevoia să precizeze că nu Decius a fost cel care a început această prigonire, ci populația păgână din regiune. Ura păgânilor față de creștini a fost una efectiv de neoprit, până la izbucnirea unui război civil care a pus punct pentru o scurtă perioadă conflictelor religioase locale. Apoi, odată cu edictul lui Decius care obliga fiecare cetățean la jertfirea pentru zei, persecuția locală a izbucnit cu mai multă asprime.
Categoriile de apostaziere
Numărul martirilor creștini este incomparabil mai mic decât cel al apostaților. Frica de durere, de tortură sau moarte a fost determinantă în privința multor credincioși care au ales lepădarea de Hristos în locul martiriului sau al chinurilor. Slăbiciunea celor mulți nu i-a împiedicat însă pe cei care posedau o credință tare să evite mărturisirea acesteia indiferent de consecințe, așa cum vom vedea în cele ce urmează. Pe de altă parte, au existat patru categorii de apostați. „Sacrificati” au fost cei care au jertfit zeilor, iar „thurificati” erau cei care doar le tămâiaseră statuile. „Acta facientes” au fost cei care au refuzat să recunoască propria credință la interogatoriu. Au spus că nu au fost niciodată creștini. O categorie aparte a fost cea de „libellatici”. Acești creștini au cumpărat certificatul care constata că au jertfit de la autoritățile romane, fără a fi jertfit nimic. Descrierea categoriilor de apostați făcută de Sfântul Dionisie al Alexandriei mai cuprinde însă și alte tipuri de apostazie. Astfel, el ne spune următoarele: „De altfel, toți au rămas îngroziți: mulți din cei aleși s-au prezentat de frică, pe când alții care erau în slujbe de stat erau înlăturați de la locul lor de muncă și, în sfârșit, alții erau ridicați chiar de vecinii și prietenii lor. Chemați pe nume, ei se apropiau să aducă jertfele nelegiuite și necurate, unii din ei palizi și tremurând nu ca oamenii care merg să jertfească, ci ca și când ei înșiși ar fi fost victime aduse idolilor, încât erau luați în râsete batjocoritoare ale numerosului popor care stătea împrejur, căci reieșea că lașitatea lor se evidenția atât în fața morții, cât și a jertfirii” (ibid., p. 261). Aici observăm descrierea primelor două categorii de apostați, sacrificati și thurificati. Totuși, cea mai aspră categorie a fost cea a celor care nici măcar nu au vrut să recunoască faptul că au fost creștini la un moment dat. „Alții se duceau mai hotărât în fața altarelor păgâne și mărturiseau cu îndrăzneală că ei n-au fost niciodată creștini; în legătură cu acest fel de oameni s-a adeverit deplin proorocia Mântuitorului atunci când a spus că tare cu greu se vor putea ei mântui” (ibid., p. 261). În schimb, tot în această epistolă mai sunt menționate trei categorii de creștini și reacția lor: „Dintre ceilalți, unii urmau pe cei despre care am vorbit, pe când alții o luau la fugă. Iarăși alții erau arestați. Dintre aceștia, unii s-au lăsat să fie prinși și întemnițați, dar apoi s-au lepădat de Dumnezeu chiar și înainte de a fi ajuns să fie judecați. Alții, în schimb, după ce au îndurat câtva timp chinurile, nu au mai voit să rabde mai departe” (ibid., p. 261). Unii creștini au preferat să fugă. Această fugă nu poate fi considerată drept apostazie, deoarece avem exemple numeroase chiar și de sfinți care au fugit din fața persecuțiilor, dar fără a se lepăda, așa cum a fost cazul Sfântului Ciprian al Cartaginei, care s-a ascuns în cursul acestei persecuții, dar s-a jertfit într-una ulterioară. Cel mai trist exemplu de apostaziere este al creștinilor care s-au lepădat după ce suferiseră o serie de chinuri. Însă episcopul Dionisie al Alexandriei nu uită să amintească și categoria cea mai bună de creștini din vremea persecuțiilor: martirii. „Dimpotrivă, stâlpii neclintiți și fericiți ai lui Dumnezeu, întăriți de El și scoțând din credința lor tare o putere și o siguranță pe măsura credincioșiei lor nezdruncinate, au ajuns minunate mărturii ale împărăției cerești” (ibid., p. 261).
Biserica s-a confruntat în perioada următoare cu o problemă foarte mare, și anume reprimirea apostaților în rândurile ei. Acum apare și un personaj funest pentru istoria Bisericii, Novat, exemplu al lipsei de discernământ și al rigorismului fanatic. Ne vom ocupa de acest personaj după ce vom avea o radiografie completă asupra persecuțiilor împăraților romani de până la Dioclețian. În această categorie regăsim numai două nume rămase: Valerian și Aurelian.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 21 martie 2013, apărut sub semnătura lui Adrian Agachi)
