Grija față de cei aflați în suferință reprezintă o constantă a lucrării liturgico-pastorale a Bisericii Ortodoxe. De la vestitele așezăminte organizate de Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Sfântul Vasile cel Mare, la bolnițele care au funcționat de-a lungul timpului în mănăstirile de pretutindeni, și până la așezămintele social-filantropice, de asistență, diagnoză și tratament înființate, coordonate și susținute financiar și logistic de Biserică astăzi, toate dau mărturie despre faptul că atunci când un mădular al Trupului tainic al lui Hristos se află în suferință, întregul trup caută să-i aducă alinare și tămăduire.
Purtarea de grijă față de cei aflați în suferință a fost însușită și practicată de Biserică prin slujitorii ei, preoți și călugări, dar și prin credincioșii mireni evlavioși și jertfelnici, ca lucrare filantropică și ca exercițiu de smerenie.
După modelul lui Hristos, Care cutreiera satele și cetățile, vindecând toată boala și toată neputința în popor, preotul cercetează casele celor aflați în suferință, aducând mângâiere, sfătuind, încurajând, rugându-se pentru cel bolnav și împreună cu el și cu cei ai casei lui și ajutând, după putere, acolo unde este trebuință de ajutor. O evidență clară și completă a tuturor persoanelor din parohie aflate în suferință, la casele lor sau în instituții de profil, este dovada că preotul este o persoană ordonată și bine organizată și, mai ales, că are chemare pentru slujirea preoțească. Integrarea persoanelor aflate în suferință în Sfânta Liturghie, prin pomenirea lor la Proscomidie și prin rostirea cererilor speciale la ecteniile prevăzute de Liturghier și îndemnarea altor credincioși ca să se roage pentru frații lor suferinzi, toate sunt expresii ale lucrării filantropice pe care preotul și-o asumă în comunitatea pe care o slujește.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
