Biserica Ortodoxă sărbătorește duminică, 14 septembrie 2014, Înălțarea Sfintei Cruci, una dintre cele mai vechi sărbători creștine. Cu acest prilej, în cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în Ziarul Lumina din data de 18 septembrie 2008, intitulat Cântările Ortodoxiei: Sfânta Cruce – păzitoare, podoabă, stăpânie, întărire:
„Crucea este păzitoare a toată lumea. Crucea, podoaba Bisericii. Crucea, stăpânia împăraților. Crucea, întărirea credincioșilor. Crucea, slava îngerilor și rănirea diavolilor.” (Luminânda praznicului Înălțării Sfintei Cruci)
***
Luminânda praznicului Înălțării Sfintei Cruci ne oferă, în puține cuvinte, mai multe semnificații ale Sfintei Cruci în viața credincioșilor Bisericii Ortodoxe. Mai întâi, ea este „păzitoare a toată lumea”. Știm cât de mult stă pavăză în calea răului, atunci când acesta se abate asupra vieții noastre. Știm că tot creștinul se însemnează cu semnul crucii înainte, în timpul și după orice activitate. Trezindu-ne din somn, primul gest pe care îl facem este acela de a ne închina. Când plecăm undeva, de asemenea, ne închinăm, pentru ca Dumnezeu să ne apere nevătămați. Semnul Sfintei Cruci devine, astfel, o pavăză a vieții noastre în mai toate momentele ei. Datorită acestei prezențe intense, devine de multe ori chiar un reflex. Câți dintre noi nu ne-am închinat involuntar atunci când am trecut pe lângă Ateneul Român sau la finalul unei piese de teatru?! Sfânta Cruce este „podoaba Bisericii”: atât a celei văzute, adică a lăcașurilor de cult, cât mai ales a celei nevăzute, duhovnicești, fiind semnul care îi unește pe oameni cu Cel Care S-a răstignit cu Trupul pe ea. Aproape orice obiect bisericesc poartă pe el Sfânta Cruce. Respectul față de ea este acela pe care îl datorezi celei mai de seamă podoabe pe care o ai, celui mai de seamă odor de care te poți bucura. De aceea, după rânduiala canonică a Bisericii, nu poate fi așezată sau zugrăvită pe pardosele sau în alte locuri, unde ar putea fi călcată în picioare. Cine face așa, dă dovadă nu numai de ignoranță în ceea ce privește învățătura Bisericii, ci și de o lipsă de respect față de Sfânta Cruce. Ea este „stăpânia împăraților”. Începând de la Sfântul Împărat Constantin cel Mare, orice domnitor creștin are conștiința că numai „cu crucea în frunte” poate birui răul care se abate asupra poporului pe care cu voia lui Dumnezeu îl conduce. Poporul român, alături de domnitorii săi, și-a exprimat respectul și nădejdea față de Sfânta Cruce atunci când a așezat-o în pliscul vulturului de pe stema țării, care devine astfel, „stavrofor” sau „purtător de cruce”. Sfânta Cruce este „întărirea credincioșilor”, lucru pe care îl poate mărturisi oricine se închină cu credință și cu dragoste. O astfel de credință, din care nu lipsește Sfânta Cruce, participă, în cele din urmă, la „slava îngerilor și la rănirea diavolilor”.
