În Duminica Tuturor Sfinților se cade să ne amintim de acei oameni care prin viețuirea lor au fost pentru noi icoanele de lumină și credință, care ne-au marcat în chip fericit existența, neuitând că Dumnezeu a lucrat în chip minunat de-a lungul istoriei neamului românesc, chemând la sfințenie de la „vlădică până la opincă”. De aceea sfinții unui popor reprezintă frumusețea cea veșnică a măreției lui înaintea unicului izvor al sfințeniei, Dumnezeu. Fiecare sfânt L-a iubit pe Domnul în felul său, fapt ce ne învederează că dobândirea desăvârșirii nu se leagă de vreun „calapod”.
Toți „casnicii lui Dumnezeu” au în comun iubirea față de Hristos; îi deosebește însă modul cum și-au manifestat-o. Unii s-au mântuit asumându-și viața de familie, cu nenumăratele ei bucurii și încercări. Dorul după Cer i-a îndemnat pe alții să-și folosească demnitățile ori rosturile înalte spre a săvârși binele. Mulți au încercat să împlinească porunca divină de a se jertfi slujind aproapelui, pe când alții și-au vărsat sângele fiindcă L-au iubit pe Hristos mai mult decât propria ființă. Nu puțini au căutat mântuirea în viața călugărească, măsurând timpul în boabe de metanii și necurmate rugăciuni. Despre un astfel de monah aș vrea să vă depăn câteva crâmpeie de amintire.
Mai multe detalii în „Lumina de Duminică”.
