Calendar Ortodox, 26 decembrie

Soborul Maicii Domnului

Biserica a rânduit ca astăzi, a doua zi după Crăciun, să fie pomenită Maica Domnului împreună cu soborul celor care o cinstesc pe ea.

Cinstirea deosebită pe care o aducem Macii Domnului este foarte importantă, deoarece Maica Domnului reprezintă iubirea milostivă, smerită, ocrotitoare şi a devenit icoană vie a Bisericii.

Fecioara Maria este Maica Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ocrotitoarea tuturor creştinilor, precum şi a familiei creştine.

Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit

Era de neam macedo-român. S-a născut la Prilep, în sudul Serbiei, prin anul 1320, fiind înrudit cu domnitorul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) şi cu Sfântul cneaz Lazăr al Serbiei (1371-1389).

De mic copil, Nicodim a învăţat citirea Sfintelor Scripturi şi s-a umplut de râvnă pentru slujirea lui Hristos.

Iar când părinţii săi au dorit să-l aşeze în dregătorii, după avuţia şi rangul ce aveau, Nicodim s-a lepădat de toată averea părintească şi de toată slava lumii acesteia.

Îmbrăcat în haine sărăcăcioase, a fugit din casa părintească, s-a dus la Sfântul Munte Athos şi, intrând în Mănăstirea Hilandar, după trei ani de ucenicie s-a învrednicit a fi tuns în monahism, apoi a fost hirotonit diacon şi, după o vreme, preot.

După aceea s-a întors în Serbia, unde a întemeiat două mănăstiri şi o biserică de mir.

Prin anul 1369 Sfântul Nicodim a ajuns în Ţara Românească, trecând Dunărea în chip minunat. Aici s-a aşezat cu binecuvântarea Sfântului Iachint, mitropolitul de atunci al Ţării Româneşti, şi a întemeiat mănăstirile Motru şi Vodiţa.

În anul 1375 Sfântul Nicodim a făcut parte din solia care a mers la Patriarhia din Constantinopol cu scopul de a o împăca cu Biserica Serbiei, în urma unor neînţelegeri. Sfântul Patriarh Filotei al Constantinopolului (1354-1355; 1364-1376) l-a preţuit foarte mult pe Sfântul Nicodim, l-a hirotesit arhimandrit şi i-a dăruit atât cârja sa patriarhală, cât şi trei părticele de sfinte moaşte.

S-a întors în Ţara Românească unde, prin descoperire dumnezeiască, a întemeiat Mănăstirea Tismana, în anul 1378.

Aici s-a aşezat Cuviosul Nicodim cu câţiva dintre ucenicii săi, dar numărul celor ce veneau să slujească lui Hristos, sub povăţuirea şi îndrumarea vrednicului stareţ, sporea fără încetare. Pe toţi îi învăţa cu blândeţe şi-i călăuzea spre împlinirea voii lui Dumnezeu.

Sfântul Nicodim a fost un mare întemeietor şi îndrumător al vieţii monahale la noi, după rânduielile Sfântului Munte Athos, iar ucenicii lui sunt cei ce au ctitorit, cu ajutor de la binecredincioşii domni şi voievozi români, cele dintâi mari mănăstiri de obşte în Ţara Românească, mănăstiri care au avut şi rolul de a stăvili prozelitismul catolic.

De-a lungul timpului, Mănăstirea Tismana s-a bucurat de sprijinul domnitorilor Radu I (1377–1383), Dan I (1383–1386) şi Mircea cel Bătrân (1386–1418), al căror duhovnic a fost Cuviosul Nicodim. Între 1399 şi 1405 s-a retras la Mănăstirea Prislop din Transilvania, iar în 1406 s-a întors în Ţara Românească.

La puţin timp după aceea, Sfântul Nicodim s-a întâlnit la Tismana cu Mircea cel Bătrân, care-l numeşte „rugătorul domniei mele, părintele Nicodim”, iar în noiembrie, la Severin, a participat la întâlnirea cu regele Sigismund al Ungariei (1385-1437), pe care l-a uimit prin darul facerii de minuni.

Sfântul Nicodim a corespondat cu Sfântul Eftimie, Patriarhul Târnovei (1375-1393), pentru apărarea dreptei credinţe împotriva ereziei bogomililor. Sfântul Nicodim a trecut la Domnul în 26 decembrie 1406 şi a fost înmormântat în pridvorul bisericii mari a Mănăstirii Tismana.

Moaştele sale s-au păstrat un timp la Tismana, iar apoi au fost ascunse într-un loc necunoscut, din pricina vitregiei vremurilor. A rămas la Tismana doar un deget, cel arătător de la mâna dreaptă, alături de crucea sa de plumb, pe care o purta la piept.

Sfinţenia vieţii sale şi minunile săvârşite atât în timpul vieţii, cât şi după adormirea sa, prin moaştele sale, au făcut ca arhimandritul Nicodim să fie cinstit ca sfânt îndată după trecerea sa la cele veşnice.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1955, a generalizat cinstirea Cuviosului Nicodim în toată Patriarhia Română, el fiind socotit ca înnoitor al monahismului românesc de obşte şi ca ocrotitor al Olteniei.

Tropar

Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana

La Sfântul Botez, a primit numele de Grigorie, după tatăl său. Mama sa se numea Elena și și-a sfârșit viața ca monahie. El a moștenit de la dreptmăritorii săi părinți iubirea de Dumnezeu și dragostea de rugăciune.

La vârsta de 12 ani a fost primit în Sfânta Mănăstirea Bogdana, nu departe de locurile sale natale. A urmat Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț, apoi pe cel de la Mănăstirea Cernica. În această perioadă a intrat ca frate în Sfânta Mănăstire Tismana, unde a primit tunderea în monahism și numele de Gherasim.

Cuviosul s-a arătat sârguitor la slujbele bisericii, la ascultări și la pravila din chilie, dobândind darul lacrimilor și al rugăciunii neîncetate. Fiind împreună-pătimitor în inima sa cu toți oamenii, s-a învrednicit după puțină vreme și de cinul preoțesc, pe care l-a iubit și l-a cinstit în toată viața sa, căci zicea: „Am dorit și doresc să fiu numai slujitor al Altarului, pe care slujire, cu ajutorul lui Dumnezeu, n-am întinat-o niciodată.”

Punând, deci, aceste două pietre de temelie vieții sale, anume călugăria și preoția, pe ele și-a întemeiat tot cugetul, tot cuvântul și toată fapta, luând totdeauna mărturie din Scripturi și din cuvintele Sfinților Părinți pentru tot ce lucra. Astfel, a ajuns predicator priceput și iscusit duhovnic.

La vârsta de 25 de ani a fost chemat să fie stareț al Mănăstirii Arnota, care trebuia refăcută după un grav incendiu. Împlinind această slujire cu toată dăruirea vreme de doi ani, a renunțat la ea odată cu retragerea din scaun a episcopului care îl numise.

A trecut la Seminarul Monahal de la Cernica, în postul de bibliotecar-contabil, unde îi îndemna pe elevi să ia aminte la sufletele lor și la învățătură. Mai apoi, a fost trimis în Transnistria, în cadrul Misiunii Ortodoxe Române, menită să reînvie credința după 20 de ani de ateism. Ajuns acolo, a învățat slujba în limba slavonă în decurs de o săptămână, căutând să deprindă și limbile rusă și ucraineană, vorbite de enoriașii săi din satul Păsățel. A câștigat dragostea lor, slujind cu multă jertfelnicie în condiții de grea sărăcie, reparând cu mâinile sale biserica și redeschizând un schit. A ajutat și la refacerea catedralei din Balta.

După aceea, a fost iarăși chemat în mănăstirea sa de metanie, Tismana, ca stareț. În ciuda sărăciei de după război, a adus numeroase îmbunătățiri mănăstirii, bisericii, schitului Cioclovina, refăcând și corpul de chilii ars într-un incendiu.

Se făcuse vestit ca om duhovnicesc, plin de înțelepciune și neabătut de la rânduielile Sfinților Părinți, având chipul blând și obiceiul milostiv. El pe toate din dragoste le făcea, iar mustrarea ori canonul le dădea cu mare durere în suflet, fiind mai întâi neînduplecat cu sine însuși, mai mult decât cu toți ceilalți. Avea, încă, și un dar ca acesta, că umbla printre lupi fără a fi vătămat de ei.

Văzând Dumnezeu faptele lui cele bune, a vrut să-l încununeze și mai mult, adăugând la mucenicia cea de taină din fiecare zi a nevoințelor sale călugărești și mucenicia văzută. Deci, a fost arestat din porunca stăpânirii ateiste, la praznicul Sfântului Ioan Evanghelistul, fiind el în vârstă de 35 de ani.

A fost chinuit cumplit, răbdând foamea, frigul, ocările și bătăile. Slujitorul lui Hristos se bucura, însă, că s-a învrednicit a suferi o fărâmă din Pătimirile lui Hristos, socotind că nu este jertfă, nici cinste mai mare decât a muri pentru El. Apoi, fiind condamnat la 10 ani de temniță grea, i-au luat și haina călugărească și l-au trimis prima dată la Aiud, unde îmbărbăta pe toți cei închiși, care erau mult chinuiți cu foamea, încât mureau câte cinci sau șase în fiecare zi.

Apoi a fost trimis împreună cu alții la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde erau iarăși batjocoriți, bătuți și siliți la muncă peste puteri, lipsiți de hrană și de apă. Sfântul nu și-a uitat chemarea sa preoțească, ci a continuat să spovedească și să împărtășească în ascuns pe cei credincioși, ajutându-i la muncă și întărindu-i prin cuvinte de mângâiere. Pentru aceasta, păzitorii îl asupreau peste măsură, dar și unii din cei întemnițați, între care era și un tânăr necredincios.

În scurtă vreme, s-au îmbolnăvit de tuberculoză, atât Cuviosul, cât și tânărul acela și, fiind pe moarte, au fost duși amândoi la închisoarea de la Târgu Ocna, unde era un spital pentru cei ce pătimeau de această boală. Acolo fiind, fericitul n-a căutat la slăbiciunea trupului său, ci le era tuturor părinte duhovnicesc, sfătuind, spovedind și împărtășind, încă și despre liniștire și Rugăciunea lui Iisus învățând pe cei ce-l întrebau, căci era lucrător sporit al acesteia.

Când i s-a apropiat sfârșitul, tânărul acela a început a se căi și a mărturisi pe Dumnezeu, iar Sfântul, văzând pocăința lui, a mers la patul lui, sprijinit de doi deținuți, căci singur nu se mai putea ridica. L-a mângâiat cu blândețe, încredințându-l de dragostea și iertarea sa, a tuturor creștinilor și, mai ales, de iubirea lui Hristos. Primindu-i spovedania și împărtășindu-l cu Sfintele Taine, i-a adeverit că se va găsi și pentru el un loc în cer.

Mai înainte de mutarea sa din trup, Sfântul a auzit cântări îngerești și a fost răpit la lăcașurile cerești, despre care a mărturisit celor de aproape: „Eram departe, în locuri de verdeață, de cântec și mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a le vedea e o suferință prin contrastul dintre cele două lumi.” Iar pe cei ce împreună pătimeau cu el i-a mângâiat prin cuvinte prorocești: „Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puțini, dar încă mai există credință în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputință, dar, dincolo de mijloacele omenești, există o iconomie divină și ea va renaște omenirea.” Apoi, binecuvântând pe toți, s-a despărțit de dânșii în ziua a 26 decembrie, la pomenirea Sfântului Nicodim de la Tismana. Trupul său a fost aruncat în gropile de lângă închisoare, iar duhul său se veselește în lăcașurile cerești, alături de cuvioși și de mucenici, și se arată grabnic ajutător tuturor celor ce-l cheamă cu credință.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

Troparul, glasul al 8-lea:

Îndreptătorule al călugărilor și podoaba cea aleasă a mărturisitorilor, Sfinte Părinte Gherasim, lauda Tismanei, cel ce ești preamărit în ceata mucenicilor și împreună te veselești în ceruri cu Sfântul Nicodim, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!

Sfântul Eftimie Mărturisitorul

A trăit pe vremea împăraților Constantin și Irina. Mai întâi a strălucit ca o stea în viața călugărească, apoi a fost făcut arhiereu. La Sinodul al VII-lea de la Nicea a zdrobit cu putere pe eretici.

Când Nichifor s-a urcat pe tronul împărătesc și a început să trăiască nelegiuit, sfântul l-a mustrat. Atunci împăratul l-a surghiunit în Apus împreună cu alți episcopi ortodocși. De atunci și până la pătimirea sa ca mărturisitor, timp de 29 de ani, fericitul nu și-a mai văzut mitropolia.

Tropar