Calendar Ortodox, 23 octombrie

Sf. Ap. Iacob, rudenia Domnului

Acest Sfânt Iacob, numit fratele Domnului (Galateni 1, 19), a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului. El nu face parte dintre cei 12 Apostoli ai Domnului, ci dintre cei 70, şi era numit frate al Domnului, ca şi Sfinţii Simeon (Simon), Iuda și Iosie (Matei 13, 55).

Din cercetarea Sfintei Scripturi se arată că aceşti fraţi ai Domnului Iisus nu sunt fiii Fecioarei Maria, ci veri ai lui Iisus, sau rude. De aceea, Iacob este numit şi ruda Domnului. Tradiţia Bisericii arată, de asemenea, că Iacob, fratele Domnului, este altcineva decât Iacob al lui Alfeu şi decât Iacob al lui Zevedeu.

Deși nu era dintre cei 12 Apostoli, Iacob a crezut în Hristos, iar după Învierea Sa Iisus i S-a arătat lui în chip deosebit (1 Corinteni 15, 7). Tradiția arată că Însuși Domnul, cu acest prilej, l-a rânduit arhipăstor al credincioșilor din Ierusalim și i-a descoperit tainele slujirii liturgice creștine.

Ca arhipăstor al creştinilor din Ierusalim şi rudă a Domnului, Sfântul Iacob era mult iubit de popor şi slăvit, pentru evlavia şi viaţa lui aspră. De aceea, i se îngăduia să se roage în templu alături de preoți.

De mult ce se ruga în genunchi şi cu mâinile ridicate în sus, i se îngroşase pielea genunchilor lui, ca la genunchii de cămilă. Între creştini, Sfântul Iacob era socotit unul din stâlpii Bisericii (Galateni 2, 9).

La Sinodul Apostolic de la Ierusalim, din anul 50 (Faptele Apostolilor, 15), mulţumită înţelepciunii lui, s-a hotărât ca păgânii, care aveau să se întoarcă la Dumnezeu şi să creadă în Hristos, să nu fie siliţi să păzească legea lui Moise.

De la Sfântul Iacob ne-a rămas o epistolă,care se află în Noul Testament, plină de învăţături înţelepte, despre cum să ducem o viaţă sfântă.

Ne-a mai rămas sub numele lui şi o Sfântă Liturghie, care s-a slujit în Patriarhia Ierusalimului veacuri de-a rândul şi care se săvârşeşte şi în prezent în unele Biserici Ortodoxe, la 23 octombrie şi în duminica de după Naşterea Domnului, când Sfântul Iacob este prăznuit împreună cu Sfântul Proroc David şi cu Dreptul Iosif, Logodnicul Sfintei Fecioare.

În anul 62, Sfântul Iacob a pătimit moarte de mucenic, fiind aruncat de pe aripa templului din Ierusalim şi ucis cu pietre, pentru credinţa lui în Hristos, pe când se ruga, ca şi Domnul, pentru ucigaşii săi. Pe acel loc creştinii i-au îngropat trupul. Astăzi capul Sfântului se află la Mănăstirea Esfigmenu din Muntele Athos, iar alte părţi la Mănăstirile Dionisiu (Athos) şi Kykkos (Cipru) precum şi în alte sfinte locaşuri.

Troparul, glas 2:
Ca un ucenic al Domnului ai primit Evanghelia, drepte; ca un mucenic eşti de neînduplecat; îndrăzneală ca un frate al lui Dumnezeu, a te ruga ca un ierarh. Roagă pe Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.

Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu

Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu s-a născut în 10 ianuarie 1905, la Cavadinești, județul Galați, într-o familie de țărani foarte săraci. Mama lui a trecut la Domnul pe când avea un an, în timp ce încerca să dea naștere celui de-al doilea copil. Tatăl, în urma unui accident, nu a mai fost în stare să aibă grijă nici de el, nici de copil. Atunci, micul Constantin a fost luat și crescut de bunica lui, Ioana. La vârsta de șase ani a aflat adevărul despre mama sa, fiind foarte întristat. Bunica, cu multă dragoste, i-a spus că mama lui trăiește, dar în cer, la Dumnezeu, de unde îl veghează și îl ajută. Când mergeau la biserică, bunica îi arăta icoana Maicii Domnului, spunându-i: „Aceasta este Mama ta cea mai adevărată, ea îți va purta de grijă, ei să te rogi!”.

După moartea bunicului, tânărul Constantin s-a mutat împreună cu bunica sa la Galați. La școală finalizat ciclul primar cu rezultate foarte bune. Toată copilăria a suferit întrucât nu avea ce să mănânce. La vârsta de aproape 12 ani a fost înscris la Școala de cântăreți bisericești. Deși învăța bine, s-a retras după primul trimestru, întrucât nu avea cu ce plăti taxele școlare. Atunci bunica a hotărât să-l prezinte pe copil celuilalt fiu al ei, preot într-un sat aproape de Galați, rugându-l să-l ia cântăreț la biserica lui, ca, astfel, băiatul să nu fie înstrăinat de cele sfinte și să-și facă un rost. Tânărul Constantin a ajuns, însă, argat fără simbrie, fiind nevoit să pască vitele, să curețe grajdul și să facă toate treburile gospodăriei, vreme de doi ani, fără a cârti, deși sufletul lui tânjea după carte și după rugăciune. Bunica, văzând situația, cu multă durere în suflet, l-a luat pe băiat la Galați și l-a rugat pe fostul lui învățător să o ajute și să-l pregătească pe nepot pentru admiterea la Seminarul Teologic. Întrucât meditatorul trebuia plătit, bunica a vândut vițeaua pe care o avea, ca să-și achite obligațiile.

În 1919, la vârsta de 15 ani, Sfântul Constantin a fost admis la Seminarul Teologic din Galați, unde a intrat ca bursier, fiind al treilea între cei 500 de candidați. Atâta sete de carte avea, încât la seminar a absolvit câte doi ani într-unul singur, cu toate că muncea noaptea la o fabrică de cherestea. În anul 1925 a devenit student la București, la Facultatea de Teologie și la Academia de Muzică. La fel de sărac, doi ani a dormit pe jos, într-o mansardă din Piața Amzei, iar apoi în sala de așteptare a Gării de Nord. Nici mâncarea nu-i prisosea, întrucât mânca de la cantină resturile lăsate de ceilalți studenți. După obținerea licenței în teologie, între 1929 și 1934, a fost cântăreț la Biserica Lucaci din Capitală.

Dumnezeu i-a rânduit o soție credincioasă, pe Maria Constantinescu, licențiată în litere și filosofie. Familia ei nu l-a vrut pe Constantin. Era prea sărman, prea dedicat slujirii. Au lăsat-o să se mărite doar după ce patru ani a luptat pentru aceasta, iar de durere, s-a îmbolnăvit de ficat. S-au căsătorit și au plecat la Catedrala Episcopală din Huși, pentru că, în București, tânărul teolog Constantin nu și-a găsit nicio parohie.

A fost hirotonit preot pe seama Catedralei Episcopale din Huși, la Mănăstirea Adam, de Episcopul Nifon Criveanu al Hușilor, apoi, în același an, a fost numit director și profesor al Școlii de cântăreți, ulterior fiind desemnat protoiereu de Fălciu. La Huși, Sfântul Constantin a stat până la 1 noiembrie 1938, când s-a transferat la București, la parohia nou înființată „Parcul Călărași”, pentru că soția sa primise un post de profesor de limba germană și franceză la Liceul „Nicolae Bălcescu”. Noua parohie din cartierul Vergului nu avea biserică, nici casă parohială, nici venit lunar pentru preotul paroh, fiind poziționată într-un cartier de muncitori foarte săraci.

Pentru început, prin bunăvoința doctorului Victor Gomoiu, ctitorul și directorul Așezămintelor „Regina Elena”, Sfântul Constantin a organizat în subsolul spitalului un mic paraclis. După ce a obținut de la autorități locul pentru biserică, în șapte ani, între 1942 și 1949, a zidit-o, având dimensiunile unei catedrale. În paralel, i-a mobilizat pe credincioși să nu rămână indiferenți la problemele celor din jur și să-i ajute pe cei aflați în suferință. Totul în vreme de război și într-un timp în care își pierduse soția, pentru că preoteasa Maria a plecat la Domnul, bolnavă de cancer, în anul 1941, lăsându-l văduv, cu două fetițe mici.

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, s-a declanșat o mare prigoană, atât asupra slujitorilor Sfântului Altar, cât și asupra credincioșilor ortodocși.

Sfântul Constantin a primit și el această cruce grea a mărturisirii lui Hristos în temnițele comuniste. În ziua de 12 ianuarie 1954 a fost arestat, trecând prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla (1956-1962) și Dej (1955) și prin lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) și Salcia (1959). Multe sunt chinurile pe care le-a îndurat în temniță mucenicul lui Hristos. A fost ars cu fierul roșu la tălpi, i s-a smuls barba, a fost bătut și umilit ca să se lepede de Hristos. Însă, fericitul Constantin cu bărbăție duhovnicească le răspundea: „Puteți să mă chinuiți cât vreți, dar nu mă lepăd de Hristos.”

Eliberat pe 10 ianuarie 1962, a primit doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în satul Viișoara. S-a întors în București în 1964 și Patriarhul Justinian Marina i-a încredințat Biserica Sapienței. Singur, bolnav, flămând, în zdrențe, cu încălțămintea ruptă, dar plin de încredere, Sfântul Constantin a ajuns, pe 1 iunie 1965, în curtea Bisericii Sapienței, care era în paragină. Sfântul a refăcut biserica și a adunat în jurul său o comunitate euharistică foarte implicată în activități filantropice. Biserica a devenit neîncăpătoare pentru numărul mare de credincioși veniți din toate colțurile Bucureștiului și chiar din provincie, iar acest fapt era îngrijorător în ochii Securității.

După nenumărate presiuni pentru a colabora cu necredincioșii și a trăda Taina Sfintei Spovedanii, Sfântul Constantin, care era greu bolnav și necesita o intervenție chirurgicală, a fost amenințat că, dacă nu se sinucide, oricum va fi victima unei operații nereușite, care îi va provoca moartea. Atunci slujitorul lui Hristos și-a asumat cu mult curaj operația. Și-a pregătit totul din timp, a slujit Dumnezeiasca Liturghie la sărbătoarea Sfintei Parascheva, apoi și-a luat rămas bun de la credincioși, mergând de bună voie la spital. După operație, doctorul care l-a operat, unealtă a regimului comunist criminal, i-a spus: „Cum, n-ai murit încă?!”.

Sfântul Constantin, adunându-și ultimele puteri, a cerut să fie spovedit și împărtășit, apoi și-a încredințat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în 23 octombrie 1975, la vârsta de 70 de ani, fiind împodobit cu slăvită cunună mucenicească. Sfintele sale moaște au fost descoperite în octombrie 2023, răspândind bună mireasmă. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în luna iulie 2024.

Tropar, glas 5
Din pruncie, Părinte, în sărăcie trăind, te-ai curăţit spre slujirea cea rânduită de sus, ca să poți purta și sarcina aproapelui. Astfel, Sfinţite Constantin, Mucenic al lui Hristos, a tuturor mângâiere te-a arătat Cel ce lumea a mântuit prin răstignirea Sa.

Sf. Cuv. Macarie Romanul

S-a născut în Roma, ca fiu al unui senator creştin cu numele Ioan, şi al credincioasei sale soţii, pe la jumătatea secolului al IV-lea. A fost crescut în cunoaşterea Sfintelor Scripturi, din care a început a iubi pe Hristos şi s-a ivit în sufletul lui dorinţa de a sluji Domnului toată viaţa, ca monah.

Totuşi, împotriva voinţei lui, a fost logodit de părinţii săi cu o fecioară de neam ales. Însă, în noaptea nunţii, Macarie a ieşit pe ascuns din casa părintească şi a fost găzduit de o femeie văduvă credincioasă, care mergea la casa părinţilor lui, dându-i de veste despre strădania rudelor lui de a-l găsi. După şapte zile, într-o Duminică noaptea, mulţumind acelei femei şi făcând multă rugăciune cu lacrimi, a pornit la drum.

Iar Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Rafail, în chip de bătrân, care l-a luat cu sine şi, plecând din Roma, au călătorit vreme de trei ani şi au ajuns dincolo de hotarele Persiei, unde bătrânul a dispărut, apoi i s-a arătat înconjurat de lumină şi i-a zis: „Eu sunt Rafail Arhanghelul, cel ce, arătându-mă ţie în chip de călugăr bătrân, te-am adus până aici, după porunca Celui Preaînalt. Deci, nu te teme, ci dă slavă lui Dumnezeu, ridică-te şi urmează-ţi drumul”. Şi, acestea zicând, Arhanghelul s-a făcut nevăzut.

Apoi, călăuzit de fiare sălbatice, Cuviosul a ajuns la o peşteră, unde a aflat o leoaică moartă şi pe puii ei amândoi, scâncind de foame. Deci, a îngropat leoaica, iar pe pui i-a hrănit şi i-a crescut, încât aceştia îl ascultau întru toate.

Vreme de doi ani Cuviosul s-a nevoit netulburat de mari ispite, dar apoi vrăjmaşul diavol i s-a arătat sub chipul logodnicei sale, care ar fi venit să-l caute. Iar Cuviosul, uitând să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci, mişcat de lacrimile femeii, a luat-o de mână şi a adus-o în peşteră, dându-i de mâncare.

Apoi a fost cuprins ca de un somn greu, în care, biruit fiind de pofta femeii, s-a lăsat ademenit spre păcat, dar ea îndată s-a făcut nevăzută. Atunci Cuviosul şi-a dat seama de înşelăciunea diavolească şi a plecat din peşteră, plângând şi cerând de la Domnul chip şi vreme de pocăinţă, iar Arhanghelul Rafail i s-a arătat, îndemnându-l să rămână în acea peşteră până la sfârşitul său.

Cuviosul s-a nevoit după aceea, vreme de trei ani, plângând cu amar pentru păcatul său. Apoi, primind, ca semn al iertării, lumină cerească pogorâtă asupra lui, a mulţumit lui Hristos 40 de zile. Iar Domnul Iisus i S-a arătat în peşteră, umplând locul de mireasmă, de lumină şi de cântări îngereşti, apoi S-a înălţat la cer în nor luminos.

După acestea, Cuviosul Macarie a vieţuit în mari nevoinţe şi neîncetate rugăciuni, cu post şi priveghere, multă vreme, iar Dumnezeu îl hrănea, trimiţându-i în fiecare zi o bucată de pâine printr-un corb.

Şi, când a binevoit Domnul, l-a făcut cunoscut în acest chip: Trei monahi, pe nume Serghie, Teofil şi Ighin, din Mănăstirea Sfântului Asclepie, din Mesopotamia Siriei, primind binecuvântarea stareţului lor să călătorească pentru folos duhovnicesc, au mers şi s-au închinat la Ierusalim şi la Sfintele Locuri, apoi, punând în inima lor dorinţa de a ajunge până la marginea pământului, ca să vadă unde este Edenul sau Raiul pământesc sădit de Dumnezeu, au străbătut Persia, întâlnind în drumul lor un monument ridicat de marele Alexandru Macedon (336-323 î. Hr.), amintind despre cuceririle înfăptuite de el în acele locuri.

Apoi, mergând spre răsărit, au călătorit multe zile pe căi neumblate şi, călăuziţi de Dumnezeu în chip minunat, au ajuns până la peştera Cuviosului Macarie. Acesta, după ce, prin rugăciune şi semnul Crucii, s-a încredinţat că ei sunt oameni şi nu demoni, i-a primit, slăvind pe Dumnezeu. Cuviosul avea tot trupul acoperit cu păr alb ca zăpada, şi, de multă bătrâneţe, nu i se vedeau ochii, că sprâncenele îi acopereau, iar mustăţile se amestecau cu barba, care ajungea până la pământ, fiind slujit de cei doi lei.

Şi i-a întrebat de unde sunt şi pentru ce au venit până acolo. Iar ei i-au spus toate întâmplările lor şi că au gândul să meargă până la marginile pământului. Şi le-a răspuns Sfântul, zicând: „Fiii mei, nu este cu putinţă a ajunge acolo.

Că şi eu păcătosul, după ce m-am aşezat aici în peşteră, mi-am pus în gând să fac aceasta. Într-o noapte, însă, mi S-a arătat Domnul, zicându-mi: Nu te apuca să ispiteşti acestea, că nu vei putea trece mai departe de acest loc, ci întoarce-te la peştera ta! Deci, auzind aceasta de la Domnul, n-am cutezat a merge mai departe, că am înţeles că a ajunge omul la cunoaşterea acestora nu-i este cu putinţă câtă vreme este în trup”.

După ce au citit Vecernia, l-au întrebat despre ostenelile vieţii sale, iar Sfântul Macarie le-a istorisit viaţa sa. Şi a venit un corb mare, aducând o pâine şi jumătate, ca să se hrănească toţi, şi au slăvit pe Dumnezeu.

Iar mai apoi, cerând rugăciunile Cuviosului, cei trei călugări au plecat, fiind trei zile însoţiţi de lei, apoi au ajuns iarăşi, în chip minunat, la Ierusalim, unde s-au închinat în locurile unde Hristos a lucrat mântuirea noastră, după care s-au întors la mănăstirea lor, făcând cunoscută viaţa Cuviosului Macarie Romanul. Sfântul a răposat cu pace în pustie, dându-şi sufletul în mâinile lui Hristos, fiind pomenit în ziua de 23 octombrie.

Troparul, glas 1:
Pe cel aflat în adâncul pustiei de treimea de sfinți monahi pelerini: Serghie, Ighin și Teofil, pe fiul Romei și Părintele Răsăritului, pe Preacuviosul Macarie, cel cu nume de fericit, care în peșteră s-a nevoit și de doi lei era slujit, să-l fericim, cântând: Bucură-te, cel călăuzit de Arhanghelul Rafail la chipul îngeresc, crinule al curăției și biruitorule al curselor diavolești, înălțime a smereniei, care ai teologhisit atotputernicia Preasfintei Treimi!