Sfântul Mucenic Vasilisc, originar din satul Humialon, din Eparhia Amasiei, a trăit în timpul împăratului Maximian (286-305) şi a fost nepotul Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron.
Vasilisc a fost închis împreună cu Eutropie şi Cleonic, ostaşi şi prieteni cu Sfântul Teodor Tiron.
Aceştia doi au pătimit moarte martirică pentru Hristos, însă Vasilisc a rămas în temniţă, după care a fost eliberat. Pentru că a început să predice Evanghelia lui Hristos, păgânii l-au prins din nou, la porunca guvernatorului Agripa.
Când era dus spre Comane, în satul Dacnon, ostaşii au poposit la o femeie, Traiani. Pe Sfântul Vasilisc, aceştia l-au legat de un paltin uscat care, în chip minunat a înfrunzit.
Ajunşi în Comane, Sfântul a fost dus înaintea guvernatorului, dar a refuzat să aducă jertfă idolilor. Pentru că s-a rugat, Dumnezeu a trimis foc din cer şi a ars templul şi statuia idolului Apolon. Plin de mânie, guvernatorul Agripa a poruncit să-i fie tăiat capul Sfântului Mucenic Vasilisc.
Troparul, glas 4:
Mucenicul Tău, Doamne, Vasilisc, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfinţii Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic
Biserica noastră pomeneşte astăzi 22 mai, pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic, întrunit la Constantinopol în anul 381.
150 de episcopi s-au aflat, de la începutul lunii mai şi până pe 9 iulie în capitala imperiului, la chemarea împăratului Teodosie cel Mare, pentru a restabili ordinea şi liniştea în Biserică. Tulburarea era provocată de o învăţătură ce nega dumnezeirea, egalitatea şi deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul. Prin strădania acestor Sfinţi Părinţi, Biserica a consolidat victoria Ortodoxiei, obţinută încă din anul 325, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Ei au completat Crezul cu ultimele 5 articole.
Trecuse mai bine de jumătate de veac de când Sfântul Împărat Constantin cel Mare convocase Sinodul de la Niceea pentru a stabili adevărata învăţătură de credinţă. Disputele teologice, însă, continuau. O serie de sinoade locale a trebuit să răspundă provocărilor vremii şi vocilor care reluau aşa-numitele „dispute trinitare“. Atât acest sinod, cât şi primul au condamnat mai degrabă învăţături greşite decât persoane.
Între episcopii participanţi s-a aflat şi cel de la Tomis, pe nume Terentius. Preşedinţia Sinodului a fost ţinută, după moartea episcopului Meletie al Antiohiei, la sfârşitul lunii mai, de Sfântul Grigorie de Nazianz, ca episcop al Constantinopolului. După retragerea Sfântului Grigorie de Nazianz – probabil la 30 iunie – preşedinţia sinodului a revenit lui Nectarie, noul episcop de Constantinopol.
Lucrările sinodului s-au încheiat la 9 iulie 381, recunoscut ca Sinodul al II-lea Ecumenic datorită importantelor decizii dogmatice formulate şi recunoscute unanim de întreaga Biserică.
.
