Părintele Mitrofan a fost părintele răniţilor căzuţi pe calea acestei vieţi. Un munte de bunătate. Poate uneori a fost prea bun. El aştepta îndreptarea tuturor, întoarcerea fiilor risipitori la Casa Tatălui cel Bun. Avea ceva din răbdarea lui Iov, din nevinovăţia pruncilor şi din virtuţile Părinţilor pustiei.“
La uşa arhimandritului Mitrofan Băltuţă venea multă lume – oameni necăjiţi care căutau ajutor, monahi şi monahii de la mănăstiri şi schituri din toată ţara. Veneau şi oameni din diferite categorii sociale şi profesii diverse, care-l simţeau aproape şi se bucurau să-l numească părinte, prieten şi binefăcător. Discret, îi făcea pe toţi părtaşi la bunătatea sa. Înlăturase din calea comunicării cu semenii orice barieră. Îi simţea pe toţi apropiaţi, recunoştea în fiecare chipul lui Hristos, Dumnezeul nostru, având pentru fiecare o vorbă bună şi un sfat înţelept.
În luna iulie a anului 1990, după ce s-a hotărât venirea mea pentru o perioadă la Iaşi, părintele Mitrofan a trecut într-o zi pe la Mănăstirea Neamţ şi mi-a spus: „Pregăteşte-ţi bagajul, într-o oră plecăm la Mitropolia din Iaşi”. Degeaba am încercat să-l conving că nu sunt omul cel mai potrivit pentru catedrală, că există în eparhie diaconi mai valoroşi, că nu-mi încheiasem încă studiile teologice şi altele, pe care i le-am amintit atunci. Mi-a vorbit frumos, cu atenţie, cu un limbaj care m-a uimit. El, exarhul mănăstirilor Moldovei, mi se adresa mie, un tânăr neînsemnat, ca unui superior sau cel puţin ca unui egal. În cele din urmă, am călătorit împreună către cetatea ocrotită de Sfânta Parascheva. M-a condus la Reşedinţa Mitropolitană şi apoi la căminul preoţesc din vecinătatea catedralei, spunându-mi să-l caut ori de câte ori voi avea nevoie. Întotdeauna a fost cald la suflet, înţelegător, atent, milostiv, binevoitor, iertător.
Mai multe informaţii în Ziarul Lumina.
