De cele mai multe ori, proximitatea metropolelor moderne „topeşte“ chipul autentic al satului din coastă, transformându-l într-o periferie impersonală. Oraşul îşi insinuează, tacit sau agresiv, propriile-i mecanisme de convieţuire, atrofiind orice intenţie de rezistenţă. În atare situaţii, rareori satul rămâne doar sat. Nici Dobroeştiul, din nord-estul Bucureştiului, nu a scăpat pe de-a-ntregul de acest insidios proces. Şi totuşi aici, identitatea comunitară şi comunională a satului îşi conservă chipul datorită Bisericii.
Comuna Dobroeşti s-a aşezat în istorie pe malul stâng al râului Colentina şi înaintează în apele acestuia ca o peninsulă. Documentar, aşezarea este menţionată într-un hrisov dat de Radu Şerban Basarab la 1608, în care este pomenit „hotarul Dobroeştilor“. Numele satului înseamnă „bun“ şi vine de la cuvântul bulgar „dobr“, pentru că aici, cu secole în urmă, s-a aşezat o numeroasă comunitate de bulgari, însoţită de episcopul lor, Sfântul Sofronie de Vraţa, egumen pentru o vreme la Mărcuţa, cel care l-a hirotonit pe Sfântul Calinic de la Cernica. Dar Dobroeştiul a rămas în conştiinţa generaţiilor mai tinere ca satul lăptarilor. Pe vremea războiului, de aici porneau zeci de faetoane încărcate cu lapte, brânzeturi şi iaurturi spre cartierele Bucureştiului, unde erau aşteptate de abonaţi săraci sau bogaţi, cofetari, ofiţeri, miniştri, spitale etc.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
