Aproape de orășelul băcăuan Buhuși, la capătul unui drum stricat, ce urcă, gâfâind, cea mai înaltă colină dimprejur, se zăresc acoperișurile câtorva case, turlele semețe ale unei biserici mândre, de zid și-o împletire deasă, de crengi și de frunziș, dincolo de care nu știi ce să bănuiești. Numai după ce te apropii binișor afli minunea: Dealul Runc și-a scos din buzunar o palmă, a făcut-o căuș, iar Cerul a așezat acolo o plăsmuire de lemn în care și-a făcut casă – bisericuța Ciolpani.
Cât o fi hălăduit, pe Runc, Ciolpan – sulițaș în armia domnului moldovean Petre Șchiopul – până să fi găsit căușul blând în care-a ridicat primul schit, la 1590? Dealul n-are glas să spună, dar locul, prin frumusețea lui, e cel mai bun tălmaci. Neted pe culme, ca o tipsie, te lasă să privești în toate zările. Nicăieri nici o adâncitură, nici un loc mai tainic, mai ascuns trecătorului. Când te aștepți mai puțin, tipsia dealului se prăvălește, ascunzând ce numai cu un pic înainte părea că e gata să-ți arate. Acolo, într-o scobitură înfășurată de trupul blând al dealului, se află bisericuța de lemn de la Ciolpani. Păzită strașnic de înlănțuirea de clorofilă a pomilor dimprejur, abia-abia o poți zări. Contururile i se disting doar după ce te apropii. De mică ce-i, gândești c-ar încăpea în două brațe de voinic. O cutiuță cioplită cu dichis în lemn trainic, de stejar, învăluită în liniște și în lumină. În aerul cald al după-amiezii, un duh nepământean copleșește totul în jur. Ruptă de zgomotele și de vuietul lumii, întovărășindu-se numai cu nesfârșitul albastru de deasupra, bisericuța e un strașnic legământ al vieții acesteia cu veșnicia. „E ca un chivot”, spune maica stareță Lucia Chirvase, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile.
Mai multe detalii în “Ziarul Lumina”.
