„Dorul este heraldul inefabilului românesc“, spunea scriitorul Vasile Ghica, definind aforistic starea ontologică a fiinţei noastre ca neam. O parte a „paşaportului“ cu care ne legitimăm în Creaţie, pentru că cealaltă o reprezintă credinţa. Oriunde s-ar afla, românul trăieşte în dor de acasă şi de cer. Cele două „bucăţi de suflet“ se împlinesc în Biserică. De aceea, oriunde ajunge, românul poartă cu sine dorul şi Biserica. Pentru conaţionalii care trăiesc în oraşul toscan Lucca, din Italia, şi în împrejurimi, existenţa Parohiei „Sfântul Antonie cel Mare“ este o cerească împlinire.
Identitatea unei comunităţii româneşti din diaspora devine certitudine numai în momentul în care în mijlocul ei se „naşte“ Biserica. Înfiinţarea în 2005 a Parohiei Ortodoxe Române „Sfântul Antonie cel Mare“ din Lucca, Italia, de către Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale şi Meridionale, a însemnat, în fapt, confirmarea actului de existenţă al comunităţii româneşti în această antică aşezare toscană, cunoscută în epoca renascentistă ca „oraşul celor o sută de biserici şi turnuri“. Tot atunci, a fost numit paroh părintele Liviu-Octavian Marina Fiţ.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
