La 23 august 1944 se consuma actul politic care aducea România de partea Aliaților sau, după cum se exprima un ieromonah aflat în refugiu la Mănăstirea Sihăstria: „S-a schimbat treaba, căci din dușmani ne-am făcut prieteni, iar din prieteni am devenit dușmani involuntar”. În noua configurație politică, Biserica Română era nevoită să reia relațiile cu Biserica Rusiei, redescoperită de Stalin în timpul „marelui război de apărare a patriei” și recunoscută oficial în comuniunea euharistică ortodoxă de către patriarhiile apostolice. Însă Biserica Română avea în politica bisericească unele antecedente care puteau deranja mult pe omologul de la Răsărit. În primul rând, era problema jurisdicțională asupra Basarabiei, unită cu România la 1918. Apoi, era activitatea misionară desfășurată în Transnistria de slujitori români, precum Visarion Puiu sau Antim Nica. Nu în ultimul rând, un lucru care îi putea deranja pe mai-marii Bisericii Ruse era discursul anticomunist utilizat de slujitorii români atât la adresa regimului stalinist, cât și față de Biserica renăscută a Rusiei. Aproape întreaga literatură misionară și teologică românească de după 1930 era plină de atacuri la adresa campaniei antireligioase staliniste și, mai nou, împotriva Bisericii Ruse reoficializată în timpul războiului, etichetată ca „o contrafacere a regimului sovietic”. De acum, Biserica Rusiei trebuia considerată ca una validă și recunoscută de Biserica Română, tot așa cum procedaseră patriarhiile apostolice.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
