Biserica Învierii din Țara Sfântă, cel mai important monument al creștinătății, reprezintă un loc în care fiecare creștin visează să ajungă măcar o dată în timpul vieții. Ierusalimul, orașul celor trei mari religii – creștinism, iudaism, islam -, este locul unde Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit și a înviat și adăpostește un complex arhitectonic ridicat încă din primii ani de libertate religioasă a creștinilor. Unul dintre lăcașurile de cult ale acestui ansamblu servește drept catedrală a Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului.
Pe locul unde Mântuitorul a pătimit și a înviat s-au ridicat biserici, capele, altare, iar pelerinii au căutat să calce pe urmele pașilor Săi. Pr. conf. dr. Daniel Benga arată că „împăratul Constantin cel Mare, «mânat de Duhul lui Dumnezeu» (Eusebiu de Cezareea), a căutat în anul 326 locul în care a fost răstignit și înmormântat Mântuitorul Iisus Hristos, redescoperind sub terasa templului zeiței Afrodita, ridicat din porunca împăratului Adrian, stânca Golgotei, iar în apropierea acesteia, Mormântul. Imediat după extraordinara descoperire a scris episcopului Macarie al Ierusalimului să chivernisească lucrurile împreună cu guvernatorul provinciei astfel încât deasupra acestor locuri sfinte să fie ridicată o biserică. Viitorul sfânt lăcaș trebuia să umbrească prin frumusețea lui «până și cele mai mândre zidiri din orașele noastre»”. Sfințirea a avut loc în anul 336, cu participarea mitropoliților și episcopilor din întreg răsăritul creștin.
Într-o cateheză rostită celor chemați spre primirea Botezului, Sfântul Chiril al Ierusalimului arăta că „acest loc al Golgotei este mijlocul lumii”. Ierusalimul s-a bucurat, în timp, de o recunoaștere pancreștină, primind locul al V-lea în Pentarhie, după Roma, Constantinopol, Alexandria și Antiohia.
Regulament statu-quo de slujire în Biserica Sfântului Mormânt
În prezent, Biserica Sfântului Mormânt este localizată în cartierul creștin al Sfintei Cetăți și cuprinde atât Mormântul Mântuitorului, cât și Golgota, locul unde a fost răstignit. Pentru Biserica Sfântului Mormânt funcționează regulamentul statu-quo, impus la 1757 și reconfirmat la 1852, care stabilește ordinea istorică și ierarhică a celor șase confesiuni religioase care slujesc în lăcaș: ortodocși, armeni, copți, catolici, etiopieni și sirieni ortodocși. Planul complexului arhitectonic de la Sfântul Mormânt din Ierusalim cuprinde peste 20 de obiective sacre: Sfântul Mormânt, Piatra Îngerului, Golgota, Piatra Ungerii, Altarul femeilor, Altarul copt, Capela siriană, Altarul Sfintei Maria Magdalena, Capela Arătării, Biserica Învierii, Paraclisul Maicii Domnului, Altarul Sfântului Longhin sutașul, Altarul împărțirii veșmintelor, Altarul Sfântului Grigorie Luminătorul, Peștera Sfintei Cruci, Altarul încoronării cu spini, Altarul lui Adam, Biserica Sfinților 40 de Mucenici, Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, Biserica Sfântului Apostol Iacov și Biserica patriarhului Avraam.
Clădirea inițială a Bisericii Sfântului Mormânt a fost distrusă complet la 18 octombrie 1009 de califul fatimid al-Hakim bi-Amr Allah. Urmare a unui tratat de pace încheiat între Imperiul Bizantin și califatul fatimid, biserica a fost reconstruită între anii 1024 și 1048. În 1048, împăratul Constantin IX Monomahul a ridicat câteva capele în acel loc, în condiții stricte impuse de calif. Șantierele de reconstruire a ansamblului au fost asumate și continuate de cavalerii Primei Cruciade, începând cu 15 iulie 1099, când Godefroy de Bouillon a decis să nu utilizeze titlul de „rege al Ierusalimului”, ci s-a declarat „protector” al Sfântului Mormânt.
În centrul complexului arhitectonic se află Biserica Învierii
Biserica Învierii („Catholicon”) din fața Sfântului Mormânt se află în centrul întregului complex bisericesc și servește drept catedrală propriu-zisă a Patriarhiei ortodoxe de la Ierusalim. În acest lăcaș se săvârșesc slujbe ortodoxe zilnic, iar la sărbători se slujește Sfânta Liturghie în sobor de preoți și arhierei. După 1099, curtea interioară din fața Sfântului Mormânt a fost transformată în pronaos al Bisericii Învierii, pereții laterali ai lăcașului fiind ridicați abia după incendiul din 1808. Astfel, arcadele, domurile și cupola sunt construcții mai vechi, în timp ce pereții laterali, nișa Sfântului Altar și catapeteasma din marmură sunt adăugate în timpul restaurărilor. Inițial, Catholiconul era nava centrală a bazilicii romane. „Catapeteasma este meșteșugit lucrată în marmură, iar icoanele împărătești, aurite sunt de o deosebită frumusețe. În mijlocul pronaosului Bisericii Învierii este marcat centrul lumii într-o mică formă de piatră numită «buricul pământului»”, arată părintele David Pristavu, citând cuvintele psalmistului David („Dar Dumnezeu, Împăratul nostru înainte de veac, a făcut mântuire în mijlocul pământului”, Ps. 73, 13) și ale proorocului Iezechiel („Așa grăiește Domnul Dumnezeu: Acesta este Ierusalimul, pe care Eu l-am pus în mijlocul neamurilor și al țărilor dimprejur”, Iezechiel 5, 5). Arabii numesc locul din Biserica Învierii „nousoul-tinia”, care înseamnă „mijlocul lumii”, referindu-se la piatra amintită numită „Omfalos”.
De mari dimensiuni, biserica impresionează prin arhitectura romanică și atmosfera autentică ortodoxă. În întreg ansamblul, se integrează ca o „biserică în biserică”, adăpostind o cupolă ce se înalță la 29 de metri, sprijinită pe patru arcade. Cupola Bisericii Învierii, împodobită cu icoane în mozaic bizantin, având în centru pe Hristos Pantocrator, înconjurat de Maica Domnului și de episcopii și patriarhii Ierusalimului, este sprijinită de arcade prin pandantivi pe care sunt reprezentați Sfinții Evangheliști. În naos, în fața pereților laterali, se regăsesc două tronuri arhierești din lemn, dintre care cel din dreapta este al patriarhului Ierusalimului. Sfântul Altar este ridicat printr-o soleie din marmură la aproximativ un metru deasupra pardoselii. În absida estică a altarului se află tronuri din marmură, cel din centru fiind „scaunul cel de sus” al patriarhului Ierusalimului.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 8 mai 2013, apărut sub semnătura lui Alexandru Briciu)
