Athosul, strălucitor ca un Paște

Athosul este o nevoire continuă. Un uriaș urcuș interior. O permanentă Săptămână a Patimilor. De aceea, pelerinul care ajunge în Sfântul Munte doar ca să vadă mănăstiri, icoane făcătoare de minuni și sfinte moaște, fără să trăiască, fie și o clipă, în inima sa, miracolul descoperirii preaplinului mormântului gol, asemenea mironosițelor în dimineața Învierii, nu se poate bucura pe deplin de lumina Athosului. Pentru că Athosul este strălucitor ca un Paște.

Este ceea ce am înțeles și eu, ceva mai târziu, după întoarcerea acasă, eu, cel plecat „să cucerească” Muntele Sfânt, neprimenit suficient la suflet.

Vine o vreme când sentimentul că viața ți s-a preschimbat într-o neterminată cursă contracronometru te sufocă. „Înotul” zilnic pe spate pe valurile ei nu-ți mai oferă confort și siguranță. Și nici suficient nu-ți mai este pentru a supraviețui. Și atunci începi să dai din brațe haotic, disperat că nu mai zărești țărmul. Că te-a luat curentul și te-a dus în larg, riscând să te îneci.

În asemenea clipe, simți acut nevoia unei limpeziri. Unui alt fel de raportare la împrejur, la tine însuți, la lume. Și începi să cauți acel ceva care să te lumineze, să te readucă și să te așeze în loc sigur.

Un asemenea prilej mi s-a oferit, cu ceva vreme în urmă, și astfel am ajuns să bat și eu la poarta de apă a Athosului. O întâlnire unică, irepetabilă, care avea să rodească în inima mea însă ceva mai târziu.

Minunea neînțeleasă

Nu voi vorbi despre ceea ce negreșit cine ajunge în Athos vede oricum. Nici despre mănăstirile și schiturile în care pelerinii se roagă. Nici măcar despre albastrul unic al Mării Egee. Nu voi vorbi nici despre pietre sau stânci și nici despre minuni pe care doream să le trăiesc, fără să înțeleg că acceptarea mea în Sfântul Munte, neprimenit suficient la suflet fiind, era minunea cea mai apropiată pe care o trăiam. Voi povesti doar câteva, neînțelese pe atunci, întâlniri, care aveau să dea sens mai târziu pelerinajului, reîntoarcerii mele la țărm, după nefericita experiență a unui probabil înec ființial.

Prima întâlnire

În prima zi în care am intrat în cetatea Athosului, am întâlnit pe drumul ce duce la schitul nostru, Prodromu, un călugăr care cobora desculț pe drumul cu pietre colțuroase. A trecut pe lângă mine ca un fulger. Cât am întors capul, după care s-a topit la câteva sute de metri mai jos, în spuza asfințitului. Atunci nu aveam de unde să știu că el întârziase poate în noaptea trecută la o răspântie, uitând de sine și de trecerea timpului, adâncit până în creștet într-o izbăvitoare, ziditoare și învingătoare rugă. Aveam să înțeleg lucrul acesta câteva zile mai târziu, când făptura lui mi-a revenit fără de știre în fața ochilor și i-am zărit tălpile curate, fără nici un fel de zgârieturi. Și atunci o întrebare mi-a răsărit în mintea-mi răvășită: nu cumva părintele acela nici nu călcase pe pietre, ci pășise doar pe deasupra lor în drumul său grăbit spre chilie, cu sufletul pe tăișul unei rugăciuni?…

A doua întâlnire

Apropiindu-mă de ușa bisericii de la Marea Lavră, am descoperit lângă intrare un călugăr bătrân, cu ochii închiși, așezat într-un jilț de piatră. Credeam că doarme. Dar el nu dormea, săracul. Muncea cu rugăciunea la șlefuirea sufletului, într-o tăcută smerenie și acceptată durere fizică. Mi-am dat seama de truda lui când l-am văzut ridicându-se și pășind șchiopătând pe piatra încinsă, cu picioarele goale, umflate, plesnite de reumatism și gută.

Mai târziu, am înțeles cât de nedesăvârșit poate fi sufletul omului, de vreme ce acel bătrân părinte încă se muncea cu el, clipă de clipă, după o viață de asumată asceză, petrecută între zidurile de piatră ale mănăstirii†¦

A treia întâlnire

Afându-mă în arhondaricul de la Colciu, am văzut o fotografie cu un părinte athonit care plecase la Domnul. Trupul lui fusese găsit după câțiva ani întreg, neputrezit, așezat pe un scaun, cu Psaltirea în mână. Așa fusese fotografiat. Cu Psaltirea în mână continuând să citească din ea sieși și ucenicilor. Am fost foarte impresionat atunci, dar după aceea am înțeles de ce ei, cei chemați, nu ostenesc niciodată să-L slujească pe Mântuitorul†¦

A patra întâlnire

Și tot la Colciu, în timp ce coboram spre arsanaua (mic port, n.r.) schitului, într-un loc din pădure, aproape de cărare, m-a atins un miros puternic de mir. Atât de puternic, de mi se desfundaseră sinusurile. Am crezut că poate miros florile, buruienile de pe marginea cărării, așa că am rupt din toate să mă conving. Dar nici una nu mirosea a mir. Am făcut câțiva pași și nu mai mirosea. Am revenit, m-am învârtit în jur, învăluit în același miros de rai. La câțiva pași mai încolo, nimic.

Am trecut mai departe, fără să înțeleg ce se întâmplă. Abia acasă, citind un Pateric athonit, m-am dumirit: în marea lor smerenie, părinții îmbunătățiți ai Sfântului Munte, cunoscându-și clipa plecării la Domnul, se așezau cu de la sine voie între două lespezi de piatră pregătite din timp, așteptându-și acolo sfârșitul. Or, eu tocmai trecusem atunci pe lângă moaștele unui asemenea sfânt, fără să știu, fără să mă închin și să sărut pietrișul de sub talpă unde el odihnea întru Domnul†¦

Acum, pot spune că în Athos am gustat din plin fiorul trăit de mironosițe când au descoperit preaplinul mormântului gol. Că am trăit acel pelerinaj ca drum al regăsirii, gustând din strălucirea lui mai târziu, ca dintr-o Înviere, luminat și fericit că trăiesc de atunci o altfel de Golgota, ca un uriaș urcuș interior, ca țărm, în vârful căruia mă așteaptă un Paște permanent†¦ (Reportaj realizat de Dumitru Manolache și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 14 mai 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente

Preoții români din Serbia se formează pro-viață

O delegație formată din membri ai corpului profesoral de la Facultatea de Teologie din Timișoara s-a întâlnit la începutul săptămânii cu mai mulți preoți din Episcopia Daciei Felix, pentru un atelier pro-viață. Colocviul „Construim împreună…