Învierea Mântuitorului Hristos ne deschide un conținut de existență din alt plan, cu impact major asupra lumii în care trăim. Ea ne dovedește că istoria și cosmosul întreg, în generalitatea lor, sunt destinate să se ridice spre viața veșnică. Învierea este actul puterii smerite a lui Dumnezeu prin care Acesta răstoarnă logica viciată de păcat, neputință și moarte. Despre evenimentul central care stă la baza credinței creștine ne vorbește părintele Andrew Louth, profesor de patristică și studii bizantine la Universitatea din Durham, Marea Britanie.
Părinte profesor, doar în lumina Învierii își găsesc sens viețile oamenilor. Altfel, așa cum spune și Apostolul Pavel, „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința noastră și suntem mai de plâns decât toți oamenii” (I Cor. 15, 15-20). Cum motivează Învierea lui Hristos viața noastră?
Învierea nu este singurul eveniment din Evanghelii care aparține și trecutului, și prezentului. Într-o piesă de teatru despre viața lui Hristos, scrisă de Dorothy L. Seyers, unul dintre personaje remarcă, gândindu-se la viața Domnului: „A fost singurul lucru care s-a întâmplat într-adevăr”. Întreaga viață a lui Hristos este și acum prezentă. Când citim Evangheliile, în special la Sfânta Liturghie, Domnul este prezent între noi, cei care Îl ascultăm. Mircea Eliade ne amintește de semnificația cuvintelor cu care începem citirea liturgică a Evangheliei: in illo tempore, „în vremea aceea”, o vreme care este prezentă acum. Din același motiv, multe dintre cântările de la marile praznice încep cu „astăzi”: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind Tu” (Canonul Învierii), „Astăzi este înainte însemnarea bunei voințe a lui Dumnezeu†¦ în Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se aratㆦ (praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului), „Astăzi Fecioara pe Cel mai presus de ființă naște și pământul peștera Celui neapropiat aduce” (sărbătoarea Crăciunului).
Harul lui Dumnezeu prezent în marile sărbători ne este oferit astăzi. Cu toate acestea, este adevărat că lucrurile se întâmplă astfel în special la praznicul Învierii Domnului, căci această sărbătoare prăznuiește biruirea morții, ruperea zăvoarelor care-i despărțeau pe cei morți de cei vii – într-un fel, depășirea felului în care timpul separă și desparte.
„Numai din moarte se înviază”, scria un filosof german. Cât de mult trebuie să murim ca să dobândim o înviere deplină?
Se poate spune că Sfintele Paști, „praznicul praznicelor”, le face pe toate celelalte posibile. Icoana acestei sărbători nu este a unui eveniment istoric – Hristos ieșind din mormânt, lăsând mormântul gol, de exemplu -, ci Hristos pogorându-Se la iad și scoțându-i de mână pe Adam și Eva din împărăția morții la Împărăția Vieții. Acest lucru este adevărat și acum: mâna lui Hristos, mâna Celui Care a biruit moartea se întinde spre noi; nu trebuie decât să întindem și noi mâna noastră și să o prindem pe a Lui. După cum se cântă în ritualul apusean: Mors et vita duello conflixeremirando: dux vitae mortuus regnatvivus (Moartea și viața s-au confruntat în acea luptă uimitoare, Împăratul vieții, Cel care a murit, împărățește viu).
Dar cum întindem noi mâna ca să o prindem pe a lui Hristos? Ca și Adam și Eva, din Împărăția morții. Numai prin moarte, în moarte, putem să simțim mâna Celui Înviat. Așa încât la întrebarea cât de mult trebuie să murim, răspunsul este: total. De ce? Pentru că nu trebuie să confundăm micile cicluri ale vieții și ale morții în care suntem prinși cu marea confruntare care a avut loc pe Cruce. Aceste mici morți sunt necesare – acesta este sensul Postului Mare – ca să învățăm cât de mult trebuie să murim în felurile noastre de viețuire. Pentru că concepțiile noastre despre viață și moarte sunt foarte limitate. Ciclul vieții și al morții pare să caracterizeze totul. Lumea naturii și cea a istoriei umane sunt cicluri care înalță speranțe și apoi le năruie. Moartea este orizontul întregii vieți – umane, animale și vegetale. Totul se sfârșește în moarte și din nou ciclul vieții începe. Astfel de cicluri par să fie lipsite de sens. Cum putem scăpa? Numai apucând mâna lui Hristos înviat. Numai eliberându-ne de deziluzia morală cauzată de ciclul fără sens al vieții și al morții.
Și cum facem asta?
Prin pocăință, unindu-ne cu celălalt ciclu – ciclul lui Dumnezeu Care Se face om, Care îndură moartea și Crucea și ne dă harul Învierii, dăruindu-ne o viață care transcende moartea, însăși viața dumnezeiască – astfel încât ciclurile umane ale vieții și morții încetează să mai fie fără sens, ci devin, ca să zicem așa, o spirală, înălțându-ne, dar nu de pe pământ, ci cu pământ cu tot la slava transfigurată a Împărăției. Dacă nu facem asta, nici măcar cât de puțin, sărbătoarea Paștelui rămâne doar un festival de primăvară, celebrând noua viață care se va sfârși inexorabil în moarte.
De ce a ales Hristos să învieze în taină, neștiut de nimeni? Ce semnifică pentru noi această discreție a Învierii Sale, care, deși tainică, a reordonat, a dat o nouă orientare lumii și istoriei?
Să ne întoarcem la icoana Învierii, Anastasis, nu la un eveniment istoric așa cum am spus, ci la un eveniment cosmic. Învierea a lăsat o urmă în istoria lumii: mormântul gol, întâlnirile cu Domnul Înviat.
Există însă în toate acestea ceva ascuns. Nimeni nu a văzut Învierea – singurele persoane prezente, soldații, dormeau – și chiar atunci când Domnul Înviat le apare ucenicilor spre Emaus, Mariei Magdalena în grădină, nu este recunoscut imediat.
De ce? Cred că există două motive. Mai întâi, Învierea lui Hristos nu a fost o resuscitare a unui cadavru, care ar fi putut fi observată, ci a fost biruința asupra morții, a cărei consecință a fost că mormântul nu a putut ține trupul Domnului.
Iar biruința asupra morții este mai mult decât întoarcerea la viață: este o recreație, o nouă naștere, un eveniment paralel creării lumii de către Dumnezeu.
Nu era doar un capriciu al creștinilor din Biserica primară să sărbătorească concomitent crearea omenirii, Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei și taina pascală – toate petrecându-se, după cum erau convinși, pe 25 martie.
Căci toate acestea sunt manifestări ale puterii creatoare și recreatoare a lui Dumnezeu: ceva dincolo de înțelegerea și percepția omenească. Așa încât cel dintâi motiv al faptului că Învierea a rămas ascunsă de ochii tuturor este însăși natura ei: însăși lucrarea lui Dumnezeu, dincolo de orice scrutare omenească. După cum spune și troparul: „Ca un purtător de viață mai frumos decât Raiul, cu adevărat pântecele tău s-a arătat mai luminos decât o cămară de nuntă împărătească, căci s-a făcut izvor al Învierii noastre”.
Înainte ca Hristos să Se înalțe la cer a spus: „Voi fi cu voi până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20). T.S. Elliot, un scriitor britanic, recunoaște, după douăzeci de secole, că „există întotdeauna Cineva care merge alături de tine”. Cum putem înțelege și simți prezența Lui?
Al doilea motiv al naturii ascunse a Învierii, care decurge din cel dintâi, este faptul că Domnul Înviat nu poate fi întâlnit decât în prezența Sa personală, nu-L putem urmări, nici nu-L putem lua prin surprindere. El ni se descoperă prin glasul Său. Așa cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul despre Hristos, Păstorul cel bun: „Oile aud glasul Său și El le cheamă pe nume și le mână afară” (Ioan 10, 3). A-L întâlni pe Domnul Înviat înseamnă a-I auzi glasul, a-L recunoaște: este o întâlnire personală. Cum Îi recunoaștem glasul?
Cunoscându-L, fiindu-ne familiar glasul Domnuluidin Evanghelii, primindu-L în Sfânta Taină a Euharistiei, ascultându-L în rugăciune. Însă, adesea, prezența Sa va fi greu de observat, adesea, Îl vom percepe foarte puțin și ne vom da seama că este acolo și nu L-am recunoscut: după cum strigă ucenicul iubit către Petru care era cuprins de uimire: „Domnul este!” ( Ioan 21, 7).
Dacă însă perseverăm în rugăciune și ne familiarizăm tot mai mult cu glasul Său, atunci Îl vom găsi, adesea în locuri neașteptate, de multe ori ca o prezență lângă noi – căci Domnul Însuși ne-a spus că Îl găsim întotdeauna atunci când avem grijă de alții și luptăm să ne trăim viața în iubire. (Interviu publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din 5 mai 2013, Traducere de prof. Anca Popescu)
