În anul 2005, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu, la invitația actualului Patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel, a fost prezent în zilele de 7, 8 și 9 septembrie la Mănăstirile Vorona și Sihiăstria Voronei din ținutul Botoșanilor cu prilejul proclamării solemne a canonizării Sfântului Cuv. Onufrie de la Vorona (9 septembrie). În seara zilei de 7 septembrie, Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, la Mănăstirea Vorona, a oferit un interviu pentru postul de Radio TRINITAS care a fost filmat de studioul video al Institutului Cultural TRINITAS. Interviul a fost realizat de părintele Ciprian Apetrei, pe atunci directorul postului de Radio TRINITAS, astăzi Consilier patriarhal și directorul Agenției de Știri BASILICA a Patriarhiei Române. Pentru prima dată publicăm integral interviul realizat la Mănăstirea Vorona, fragmente din acest interviu fiind publicate până acum în publicațiile Lumina, iar versiunile audio și video au fost prezentate integral de Radioul și Televiziunea TRINITAS. Cele două instituții media ale Patriarhiei Române au realizat un CD și un DVD cu acest interviu.
Pr. Ciprian Apetrei: Ne aflăm într-un loc foarte important pentru Prea Fericirea Voastră, un loc unde ați venit cu ani în urmă pentru a intra în slujba Bisericii după ce mai întâi ați mers la schitul, pe atunci, Sihăstria Voronei. Ce înseamnă în plan personal pentru Prea Fericirea Voastră Mănăstirea Vorona și mănăstirea Sihăstria Voronei?
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: E cu neputință de exprimat însemnătatea acelui moment din 1928, din Duminica Tomei, când am ajuns, după un drum destul de anvoios și necunoscut geografic, direct până la această mănăstire, unde însă nu se primeau minori. Din acest motiv, deși eral la apusul soarelui, a trebuit să continuăm drumul repede, încă patru kilometri, până la schit, unde ne-a primit sfântul părinte Ghedeon Verenciuc și unde am rămas apoi până când am fost repartizat la ascultare aici, la mănăstirea mare. Însemnătatea acestui fapt a fost covârșitoare pentru un adolescent la 14 ani neîmpliniți, care s-a avântat la un astfel de drum. De aceea este și greu de exprimat prețuirea momentului, pentru că, iată, drumul acela de atunci ne conduce acum, aici, după atâtea decenii.
Pr. Ciprian Apetrei: Care era atmosfera duhovnicească de atunci la mănăstirea Vorona? Vă rugăm să evocați câteva chipuri de oameni duhovnicești pe care i-ați întâlnit și care V-au marcat viața duhovnicească.
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: Însăși faptul că m-am îndreptat încoace arată că faima mănăstirii era destul de favorabilă gândului unui adolescent care nutrea convingerea că astfel aici va fi mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de bucuria unei vieți dedicate lui Dumnezeu. Aici erau călugări în majoritate tineri. Când am ieșit din pădure și am intrat în această incintă, m-am așezat pe o bancă din fața unei chilii, plin de oboseala drumului și de înspăimântătoarea străbatere a acestei seculare păduri, urcând și coborând coline, trecând pe merginea satelor, intrând în pădurea tânără și apoi în cea seculară, însoțit permanent de o spaimă necunoscută și apăsătoare. Nu mai văzusem până atunci pădure seculară. Plecasem din țarina noastră dimineața, în Duminica Tomei, iar la vremea Vecerniei am sosit aici, deci pe la ora 4 după-amiaza. Și atunci, cu multă bunăvoință, unul dintre părinții care ieșeau de la biserică, văzându-mă, m-a întrebat: „Ce vrei, măi băiete, de ce-ai venit aici?” I-am răspuns, așa cum mi-a amintit el după ani, după decenii chiar, că am venit să învăț școala călugăriei. Ce însemnătate avea acel cuvânt nici acum nu pot tâlcui, după ce am împlinit 90 de ani de viață și de slujire a Bisericii, cea care m-a chemat de la o stare la alta, chemare căreia am răspuns cu iubire și statornicie.
În momentul deciziei de atunci, de a face încă patru kilometri până la schitul Sihăstria de sus, unde am fost primit de sfântul părinte Ghedeon Verniciuc, văd voia lui Dumnezeu. În acest chip minunat și neînțeles atunci și poate și acum, s-a întrezărit cu adevărat voia lui Dumnezeu, Care prin purtarea Sa de grijă m-a călăuzit statornic în ascultările bisericești în toată viața mea.
Pr. Ciprian Apetrei: Poate pentru un tânăr de astăzi e greu să înțeleagă cum un adolescent ar îmbrățișa drumul monahismului. Cum ați făcut această alegere la o vârstă atât de fragedă, mai ales că pentru un adolescent din zilele noastre gândul acesta este greu de înțeles?
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: Gândul acesta a încolțit în mintea mea încă de când am intrat pe băncile școlii din sat. Dar n-am nutrit niciodată gândul de a îndemna pe cineva să repete drumul acesta, sau de a-i prezenta viața monahală ca pe ceva atrăgător pentru dobândirea mântuirii. Este o viață – ca și viața preoțească, de altfel – plină de încercări, plină de cerințe, pe care nu orice fire omenească poate să le învingă pentru a rămâne statornic în calea slujirii lui Dumnezeu. De aceea nu m-am grăbit să-i îndrum pe tineri, atunci când aceștia îmi mărturiseau că doresc să urmeze drumul acesta. Dimpotrivă, îi sfătuiesc să se gândească mult și cu prudență la intrarea în Seminar și la intrarea în ascultarea și slujirea Bisericii.
Pr. Ciprian Apetrei: În momentul în care ați început viața monahală vă gândeați că după durerosul decret de la 1959, când mulți monahi au fost scoși din mănăstiri și unele mănăstiri au fost desființate, veți deveni un al doilea ctitor al acestei mănăstiri?
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: Știam că mănăstirea Vorona și viața creștină în general se desfășoară sub voia lui Dumnezeu și eram convins că măsura brutală și inumană de a da afară pe monahii tineri din mănăstiri se va schimba. În intimitatea gândului meu rugam întotdeauna pe Maica Domnului și pe sfinții cuvioși ce s-au nevoit în aceste locuri să fie mijlocitori pentru ca mănăstirea Vorona să revină la valoarea ei, valoare spre care au hărăzit-o fericiții ei ctitori. Se înțelege că am împărtășit cu fiecare din ei, de aici, dar și din toate mănăstirile durerea lor.
Pr. Ciprian Apetrei: Viața monahală de la Vorona ne determină să afirmăm că este cea mai importantă vatră isihastă din această zonă. Au existat în istoria mănăstirii oameni duhovnicești care să confirme existența unei vetre de spiritualitate la Vorona?
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: Dacă noi astăzi suntem chemați să proclamăm sfințenia unui nevoitor de pe valea Voronei, Cuviosul Onufrie, înseamnă că mănăstirea Vorona a adăpostit cuvioși trăitori în sfințenie. Aici s-a dezvoltat din adânci vremuri o viață bineplăcută lui Dumnezeu în strânsă legătură cu alte locuri sfinte, ca mănăstirile Neamț, Putna, Dragomirna, Moldovița, vestitele mănăstiri din Ucraina și nu în ultimul rând în legătură cu Muntele Athos. La Vorona era un popas de întâlnire între marii grăitori de Dumnezeu așa cum afirmă într-o scriere și Sfântul Cuvios Paisie cel Mare.
Pr. Ciprian Apetrei: Atunci când se vorbește despre isihasm se pomenește epoca Sfântului Paisie de la Neamț, dar se uită de continuitatea practicii isihaste, de faptul că și în secolul XX au existat isihaști. În vremea în care ați ajuns la Mănăstirea Vorona, mai existau chipuri de isihaști, practicanți ai rugăciunii inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”?
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: Fără îndoială că existau. Nu doar părintele care m-a primit pe mine la Sihăstria Voronei, Ghedeon Verenciuc, era un asemenea practicant al rugăciunii lui Iisus, dar erau și alții mulți, pentru că atunci se prețuia foarte mult rugăciunea și respectarea cu sfințenie a voturilor monahale, iar acestea aduceau după sine, apoi, dorul de Dumnezeu. De la Părintele Ghedeon am aflat și de alți monahi, așa cum era Părintele Veniamin, duhovnicul și îndrumătorul său, despre care spuneau lucruri minunate, ca acelea din viețile sfinților de demult. El însuși, Părintele Ghedeon, era un practicant de fiecare clipă al acestui crez: lucra toată ziua și se ruga neîncetat. Era ușor de surprins cuvântul „Iisus” care zbura de pe buzele lui, între cuvintele pe care ni le spunea nouă, celor ce lucram cu el. Avea o viață duhovnicească ca și alți părinți din schitul Sihăstria Voronei, precum părintele Victor, duhovnicul județului Botoșani. Această evlavie și practica rugăciunii pătrundeau chiar și în rândurile credincioșilor, mulți dintre ei fiind stăpâniți de credință puternică. I-am cunoscut, de pildă, pe părinții Părintelui Ghedeon, din satul Oneaga. Deși mireni erau oameni ai rugăciunii, ai postului, ai slujirii semenilor. Deci, în rândul poporului credincios rugăciunea și postul constituiau frumusețea vieții lor creștine. Ce fericire am trăi cu toții dacă acest fel de a iubi Biserica ar fi reactualizat și în zilele noastre.
Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastră, în momentul în care ați ajuns la schitul Sihăstria Voronei ați reîntâlnit rămășițele pământești ale Cuviosului Onufrie, pe care, iată, noi acum îl pomenim în rândul sfinților. A binevoit Bunul Dumnezeu ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, al cărui președinte sunteți, să-l treacă, în aceasta vară, în rândul sfinților, în mod oficial, adică să certifice ceea ce poporul făcea mai demult. Care era atmosfera duhovnicească din jurul sfântului Onufrie, atunci când ați ajuns la schitul Sihastria Voronei și cum îl cinsteau credincioșii?
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: Asemenea ceremoniei de întâmpinare de acum cu sfintele moaște și cu icoana sfântului, tot astfel era și atunci, la ziua cuviosului Onufrie, venerat de credincioși. Moaștele sale, ținute și atunci într-o casetă, la loc de cinste, în sfântul altar, se păstrează și acum.
Pr. Ciprian Apetrei: Spuneați cu câteva clipe mai înainte că la schitul Sihăstria Voronei și la mănăstirea Voronei exista o veritabilă școală monahală și că, acolo, v-ați însușit primele cunoștințe teologice.
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: E adevărat! În această mică școală a părintelui Ghedeon se lucra tot timpul ceva, tâmplărie, sculptură în lemn și în primul rând pravila de biserică. Eram mereu în jurul părintelui Ghedeon, priceput la toate lucrările manuale, știa sculptură, să înrămeze icoane, știa să facă alte lucrări gospodărești, știa să economisească și iubea natura. Era un pasionat îngrijitor al albinelor. Aveam misiunea să-l ajut la recoltarea stupilor și îl vedeam cât era de respectuos și cât de frumos vorbea, ca și cum albinele l-ar fi înțeles și nu-l înțepau cum mă înțepau pe mine. Mă încuraja că nu-i nimic, trece, că după ce te înțeapă una, două, pe urmă, se trec celelalte. Era un om stăpânit tot timpul de dorința stăruitoare de a învăța pe alții și prin aceasta se dovedea a fi și un misionar, un om al credinței, ce dorea să-i formeze pe frați, chiar dacă unii dintre ei plecau. Plecau însă de la el cu o meserie însușită. Tot ce se făcea acolo se făcea sub supravegherea lui. Deci era o școală practică, cu aspect de rugăciune, de muzică, noi fiind în jur de 5-6. Cu timpul am deprins să citesc în slavă, limba vechilor cărți, a proloagelor, pe care noi le citeam cu rândul, în timp ce ceilalți lucrau, iar părintele ținea să-l oprească pe cel ce citea și să-l întrebe înțelesul cuvintelor – spre exemplu, cuvântul „ighemon” – și sigur că nimeni nu putea răspunde. Mai târziu, în 1930, când am intrat la seminarul mănăstirii Neamț, mă găseam oarecum într-o poziție mai avansată față de ceilalți colegi prin cântări și tipic și prin alte cunoștințe pe care le învățasem de la schit. Părintele Ghedeon știa „psaltichia”, cântarea psaltică bisericească, având și voce frumoasă, psaltichie pe care nu-i ușor s-o deprinzi și să o predai. El însă preda și tactul respectiv și explicațiile lui erau de adevărat profesor, iar dintre acești tineri practicanți, unii, mai apoi, se înscriau la școala de cântăreți.
Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastră, ne aflăm într-un ambient climatic extraordinar; se spune că e o climă specială aici la Vorona. Aș dori să ne mărturisiți ce mai este acum la Vorona din ceea ce ați găsit în 1928.
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: Iată, vă pot spune că în 1928 n-am simțit nici un țânțar și cât lucram acolo la schit nu erau țânțari, iar acum trebuie să ne păzim de ei. Sigur că este o diferență mare din în ce găsesc aici după ani de zile și după suferințele pe care le-am trăit adânc și veritabil în sufletul meu când mănăstirea a fost desființată, ruinându-se apoi, rămânând doar bisericile și ajungând să fie folosite în alte scopuri care stârneau numai revolta credincioșilor. În momentele de suferință, când mănăstirea a fost desființată, rugăciunile credincioșilor și ale părinților au ajuns în fața lui Dumnezeu pentru ca, după câțiva ani de la închiderea mănăstirii, văzând-o într-o stare atât de deplorabilă, inimi generoase s-au gândit și au purces la restaurarea ei. Trebuie menționată intervenția insistentă a Î.P.S. Părinte Mitropolit de atunci, Iustin Moisescu, față de care am nutrit și nutresc o prețuire deosebită ca înaintaș al meu în slăvitul scaun al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, dar și ca predecesor al meu în actuala slujire a sfintei noastre Biserici. De la el am învățat foarte multe lucruri și l-am admirat pentru statornicia și limpezimea cunoașterii acestei lumi învolburate, reușind să influențeze prin cuvântul său inimile împietrite ale demnitarilor vechiului regim, nu doar în cazul acestei mănăstiri, ci și în multe alte cazuri, astfel încât mulți părinți care au fost izgoniți au avut dreptul să se întoarcă la locurile lor și să reintre în rânduiala lor. Iar dânsul, ca Mitropolit, știa să organizeze mănăstirile noastre într-un chip cu totul nou față de trecut. Mănăstirile au devenit mai deschise față de lume. Tinerii s-au apropiat de arta mănăstirilor datorită fericitului și vrednicului de pomenire Patriarh Justin, care avea mare putere de convingere, încât, atunci când s-a interzis vizitarea mănăstirilor în Bucovina și în părțile Neamțului, el a intervenit pe lângă profesorii și superiorii școlilor de stat, care în cele din urmă i-au lăsat pe tineri să viziteze singuri mănăstirile. Se exercita deci, din adâncul poporului o forță puternică determinând autoritățile să recunoască prioritatea acestor sălașe de rugăciune, de cultură și de apropiere de Dumnezeu.
Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastră, în 1977 ați ajuns acasă pe scaunul de mitropolit al Moldovei și Sucevei, cum era denumirea Mitropoliei din epoca respectivă, după ce, știu toți ascultătorii noștri, ați trecut aproape prin toate eparhiile sau zonele României. Veneați la Iași, acasă în Moldova și primul gând pe care l-ați avut și pe care ni l-a mărturisit și maica stareță de la Vorona, a fost tocmai îndreptat către această mănăstire, pe care ați ajutat-o foarte mult. De fapt „fiul” și-a amintit de casa de început a vieții monahale și se pare că primirea din 1928 tocmai în această obște, pentru că schitul aparținea de această mănăstire, a fost una providențială. Putem să considerăm mâna lui Dumnezeu ca un „fiu” să se ocupe de renașterea ei. Ce a însemnat pentru Prea Fericirea Voastră faptul că ați avut șansa de a vă ocupa de înfrumusețarea mănăstirii, făcându-o mai frumoasă decât era înainte?
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: A însemnat o mare bucurie pentru mine, căci părinții pe care i-am cunoscut atunci și pe care și acum îi vad cu ochii minții m-au impresionat de atunci prin viața lor curată, naturală, plină de virtuți. Nu erau niște oameni izolați, care să fugă de lume, de credincioși ci, dimpotrivă, comunicau cu credincioșii ca și acum și vorbeau pe limba credincioșilor și pe puterea lor de cuprindere a adevărurilor dumnezeiești. Am simțit bucurie mare că Dumnezeu m-a rânduit să am posibilitatea de atunci și din prima revedere a mănăstirii m-am gândit la această îndatorire și m-am rugat lui Dumnezeu să m-ajute să o văd așa cum este acum. Dar nu numai eu am lucrat aici. Sigur că s-a adăugat și osteneala și grija Î.P.S. Mitropolit Daniel și mai ales a acestui mănunchi de maici harnice și devotate pentru munca de toate zilele. O bucurie nespusă am simțit când am început lucrările, după multe eforturi și intervenții pe la autorități, căci era un timp când statul interzicea lucrările de acest fel. Până atunci statul acordase sume pentru bisericile mănăstirilor istorice. Dar la cutremurul din 1977 s-a dat un decret prezidențial interzicând toate acestea. Și aici și la mănăstirile Putna, la Dragomirna, la Neamț, Secu, numai fondurile credincioșilor mai ajutau. Pe urmă sfânta Mitropolie a făcut posibilă continuarea lucrărilor deja începute, iar aici să reînceapă construcția clădirilor pe care le vedem astăzi.
Pr. Ciprian Apetrei: Mai mulți oameni, care v-au fost în apropiere în acei ani, spun că erați neobosit, când la Putna, când la Vorona, când la Neamț, când la Iași pentru că, să nu uităm, meritul este în principal al Prea Fericirii Voastre că avem în Iași o capodoperă restaurata așa cum este biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel – Bărboi, atât de cunoscută, precum și toate celelalte lucrări: casa ștefaniană de la Putna și toate celelalte restaurări. De fapt, erați între ctitorii Centrului Eparhial, pentru că ați făcut „o epocă de zidire a Bisericii” într-o perioadă în care se lucra mult împotriva Bisericii.
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: E adevărat că, văzându-mă în situația în care Dumnezeu m-a chemat ca să slujesc și mai ales acasă, în Moldova, deși cutreierasem țara prin alte părți, am simțit o mare bucurie să lucrez începând cu Iașiul, a cărui catedrală era zguduită puternic după cutremur și tot astfel și reședința și bisericile din oraș. Dar, în scurt timp, am întreprins lucrări de renovare și construcție în toate cele patru județele: Iași, Botoșani, Neamț și Suceava. Am avut norocul să cunosc de mult timp pe profesorul Vasile Drăguț, care fusese directorul Monumentelor Istorice, ieșit din funcție pe atunci și să am arhitecți cunoscuți ca Ștefan Balș, Gil Antonescu, cu care veneam deseori aici, mari cunoscători, ingineri, specialiști proiectanți. Academicianul Răzvan Theodorescu a fost aici pentru a mă consulta cu el, pentru a-i cere unele păreri asupra armoniei acestei lucrări de aici, față de alte vechi biserici și clădiri existente. Nu simțeam oboseala, într-adevăr și datorită vârstei, dar, îndeosebi în viață când urmărești un țel ca aceste țeluri sfinte de întreținere a marilor biserici, simți de undeva venind o putere deosebită și o stare de neoboseală. Trebuia să rezolv și alte greutăți care se iveau, pentru că din toate părțile se găseau din cei care puneau mai mult piedică lucrărilor.
Pr. Ciprian Apetrei: Cum depășeați greutățile?
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: În primul rând prin răbdarea pe care ne-o recomandă Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, prin înțelegere deosebită și prin reușita celor pe care le începeam, reușită ce pentru mine însemna un îndemn de a nu mă lăsa biruit. Așa a fost cazul cu biserica nouă din satul meu natal și cu biserica cea veche care a fost restaurată, consolidată și pictată apoi. Dar, pentru că am ajuns aici, trebuie să vă destăinui ceva ce dumneavoastră, generația tânăra, nu știți. Când am fost hirotonit în 1950 episcop vicar al Patriarhiei, Prea Fericitul Justinian, în cuvântul său, dacă veți citi acel cuvânt foarte scurt de la hirotonia mea, pe care l-a rostit improvizat, mi-a atras atenția: „Ești moldovean!” și mi-a dat titlul de „Botoșăneanul”, zicând: „Să ții la biserici, să slujești bisericile nu numai cu cuvântul, ci și cu îndrumarea și mai ales cu întreținerea lor!”. Prea Fericitul prevedea o situație grea care avea să vină. Acest cuvânt, eu l-am păstrat în taina sufletului meu. Acum, cu prilejul pășirii pe cel de-al zecelea deceniu din viață, mi-am adus aminte de acest cuvânt al Prea Fericitului Justinian, care spunea că atunci când ajungi intr-un loc, trebuie să îți faci slujba ta deplină, după învățătura sfântului Apostol Pavel.
Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastră, Vă aminteați mai devreme de cuvântul vrednicului de pomenire Patriarh Justinian, care Vă spunea în 1950, când ați fost hirotonit episcop (în momentul acesta, aproape toata lumea știe că sunteți unul dintre cei mai longevivi episcopi din Lumea Ortodoxă, dacă nu cel mai longeviv episcop din Lumea Ortodoxă, cred eu chiar din lumea creștină care are toate cele trei trepte: diacon, preot și episcop), că aveți o misiune sfântă pentru că un alt Teoctist îl pomăzuia în 1457 pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare ca domn al Moldovei. În 1992, a rânduit Bunul Dumnezeu, ca în timpul patriarhatului Prea Fericirii Voastre, Voievodul Ștefan cel Mare să fie trecut în rândul Sfinților și ceea ce poporul pomenea de 500 de ani să fie recunoscut de către Biserica Ortodoxă Română. S-a dovedit a fi un act providențial și, în același timp, un act de curaj, pentru că știm foarte bine, până astăzi, o parte a intelectualității noastre formată mai mult în comunism și cu mentalități comuniste nu pot încă înțelege, din păcate, de ce Biserica l-a trecut în rândul sfinților pe Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. A fost iarăși pronia divină, ca în anul 2004, Anul Ștefanian 2004, la 500 de ani de la mutarea la cele veșnice a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, să fiți prezent la Mănăstirea Putna unde aveți o contribuție excepțională în reclădirea acestei mănăstiri. Ce înseamnă pentru Prea Fericirea Voastră acest lucru în pronia aceasta divină?
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: Înseamnă împlinirea unui rol pe care trebuie să-l aibă un asemenea slujitor, un rol pământesc transmis de arhiereul hirotonisitor în clipele acelea de trăire, de îngrijorare, aflându-mă sub dictatura comunistă. Dacă ne ducem cu mintea în 1950, care era situația atunci: orice cuvânt pe care îl rostea cineva cu privire la Biserică, trebuia să aibă o rezonanță și un înțeles foarte adânc. Despre lucrul acesta mi-am dat seama când am fost instalat la Iași și m-am văzut în Catedrala care era desfigurată de cutremurul cel mare din 1977. Prea Fericitul Iustin, foarte îngrijorat, mi-a rostit cuvinte de încurajare. În clipa aceea, m-am dus cu gândul la cuvântul Patriarhului Justinian. Mă așteptau așadar multe îndatoriri, mă aștepta mai ales Iașiul, sfărâmat în chip necruțător de cutremur, dar și mănăstirile toate, care erau până atunci în restaurare prin grija înaintașului meu, o mare figură a Bisericii noastre, Prea Fericitul Iustin Moisescu. Mă gândeam ce voi putea face odată ajuns acolo, într-un moment atât de critic, când erau interzise restaurările și când se desființase Comisia Monumentelor Istorice? Între gândurile care au zburat atunci a fost și acesta privitor la Mănăstirea Putna. Știam că Prea Fericitului Iustin îi stabilise un rol deja foarte important pentru străinătate, pentru cultura noastră, rol care era, în fond, confirmat chiar de autoritățile de atunci, rolul ei istoric, dar atunci era o preocupare de a reface acolo casa domnească. Desigur, am urmărit în taina sufletului meu apoi toate bisericile ștefaniene, mănăstirile ștefaniene, cuprinzându-le în preocupările mele, astfel încât dacă privim în arhive și analizăm costurile restaurărilor din acei ani de interzicere, putem spune că acestea au fost realizate prin contribuția masivă a credincioșilor. A însemnat o trezire, o nouă conștiință a noastră, a tuturor slujitorilor Bisericii. Veneam dintr-o provincie, din Oltenia, unde existau altfel de monumente, dar aici, vedeam o activitate uriașă în fața mea, și îngrijorarea mea devenea foarte accentuată: cum voi putea să continui toate acestea? Am văzut și aici semnul lui Dumnezeu de care aminteați mai înainte, că trebuia sa fiu prezent la toate. Am simțit puterea rugăciunilor Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, datorită cărora am început restaurarea, lucrări interzise atunci, nu numai casa domnească, ci și restaurarea mănăstirii, la care Prea Fericitul Iustin contribuise foarte mult, și a muzeului și, apoi, a chiliilor din dreapta. Când m-am dus prima dată acolo nu am putut să intru în mănăstire, motivându-se că a năpădit ciuperca într-o clădire care era în locul casei lui Ștefan cel Mare. Această ciupercă care distrugea totul era pricina interdicției de a vizita mănăstirea. Am fost nevoit și eu să cobor, să trec și eu și mașina printr-o substanță specială ca sa pot să văd ce este acolo. Am găsit pe sfântul părinte Iachint, unul dintre cei mai mari duhovnici și isihaști de care vorbeam mai înainte, pe care îl cunoscusem, fiindu-mi un sprijin imens în toată acea preocupare. Am reușit convocarea unei adunări la Suceava și am obținut, cu multa insistență, aprobarea de restaurare și, indirect, de refacere a palatului domnesc sub devizul și deschiderea șantierului arheologic. Îmi puneau condiția, de la județul Suceava, ca reședința domnească a lui Ștefan cel Mare, odată renovata de ei, să fie trecută în proprietatea Muzeului de la Suceava. Au zis ei: „Vom face filme patriotice, vom face serate, conferințe și educație cu tineretul.” Dar eu le-am răspuns: „cum să ruleze filme în fața Bisericii, părinții cântând anixandarele la Priveghere și dincolo, în sală, să se audă împușcături și tot ceea ce se petrece într-un film. Știam că primul secretar de la Suceava mă susținea. Am stabilit că îl vom face noi, palatul, cu fondurile noastre. Așa am obținut deschiderea șantierului arheologic. Apoi ei s-au schimbat, eu am lucrat cu alți binevoitori și am ajuns să fac și zidurile de strajă, cum se văd acum, și să fac și acea minunată clădire, nu numai casa domnitorului pe care am semnalizat-o numai cu cărămidă aparentă, dar să fac și case de oaspeți și case pentru monahi. Astfel, acolo este o suită de clădiri. Acum, când am fost la Putna, am trăit mari emoții, pentru că ne aflam aici împreună cu ierarhii, majoritatea tineri, care nu știau ce se întâmplase în anii ’77 și după aceea.
Pr. Ciprian Apetrei: Îmi amintesc, Prea Fericirea Voastră, că în seara zilei de 1 iulie 2004, un an extraordinar pentru Radio TRINITAS, când la ora 23.20 am inaugurat stația Radio TRINITAS Putna, care se află pe Crucea închinată Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, la masa la care erau prezenți peste o jumătate dintre membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, Prea Fericirea Voastră ați povestit tuturor celor prezenți aceste etape.
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: Mi-am dat seama că nu se cunoșteau aceste realități. Eu trebuia să fiu prezent peste tot. La Iași, avându-l ca vicar pe Înalt Prea Sfințitul Pimen, pentru a nu fi pus în discuția celor care urmăreau cu ochi rai toate lucrările noastre, discutam personal cu arhitecții și specialiștii, iar lui îi dădeam conferințele preoțești, deschideri de biserici și altele, încât a fost o perioadă pe care am trăit-o intens, însă cu multă nădejde, cu multă bucurie. Cine citește volumele scrise și tipărite de mine poate găsi crâmpeie din aceste fapte; toate slujbele de atunci, de la Putna, sunt crâmpeie despre faza în care ne aflam în momentul respectiv, căci mergeam deseori acolo. A fost una din cele mai frumoase pagini pe care le-am văzut și pe care le-am trăit în viața mea, pentru care mulțumesc lui Dumnezeu, mai ales pentru faptul că am participat la canonizarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Vreau să vă spun cu ocazia aceasta, fără să flatez pe Înalt Prea Sfințitul Părinte Mitropolit Daniel, că mi-a fost de mult sprijin în Sfântul Sinod în perioada aceea, pentru canonizarea de sfinți, întrucât erau diferite păreri: să nu trezim prea multe curiozități prin canonizările de sfinți. Dar am reușit. Dânsul este și autorul Troparului Sfântului Ștefan cel Mare, glasul I. Atunci s-a dat și un Act Patriarhal în vederea instituirii zilei de pomenire a lui Ștefan cel Mare, o recunoaștere a faptului că Ștefan cel Mare este serbat și de Biserică. După un an, noi l-am trecut în rândul sfinților, încât toate s-au făcut cu multă bucurie, cu multă râvnă, avându-le, pe rând, pe toate. Până în clipa de față, îmi împlinesc toate îndatoririle cu multa bucurie. Astăzi am avut întâlnire cu credincioșii de la mine din sat, cu primarul, de care nu am scăpat, iar sâmbătă trebuie să merg din nou acolo.
Pr. Ciprian Apetrei: Pentru ca V-au dat si titlul de Cetățean de onoare al comunei.
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: Dacă eu sunt de acolo, zic, domnule primar, păi cine poate tăgădui cetățenia aceasta. Le-am mulțumit și voi merge acolo împreună cu Înalt Prea Sfințitul Daniel, căci le-am sfințit biserica. Când am sfințit biserica aceea, iarăși a fost un moment de revelație pentru mine, fiind vorba de biserica de la Victoria. În timpul slujbei, priveam în zare, cum se vede de acolo această pădure a Voronei: se vede un albastru care se unește cu cerul; așa era și atunci când am plecat eu. Acum priveam din nou: cum de-am avut curajul să plecăm. Am venit de-a dreptul prin pădure, prin locul de aici, din fața mănăstirii. Știind imaginea din Apocalipsă și fiind cuprins de întunecimea codrului secular, apoi ieșind la lumină în poiana aceasta și văzând turlele bisericilor strălucind în soare, mi-am zis: aici este Ierusalimul cel ceresc! Apoi, venind încoace, din marginea pădurii, am auzit toaca de terminare a Vecerniei. Atunci a sosit acel părinte care ne-a spus că degeaba am venit aici, căci școala călugăriei este la schit, acolo, sus. La sfințirea bisericii noi de la Victoria mi-am dat seama că din locul acela am plecat în dimineața zilei de Duminica Tomei a anului 1928, la schit. Pe acel teren se înalță biserica închinată hramului de mâine, Nașterea Maicii Domnului.
Pr. Ciprian Apetrei: Ne-ați vorbit extraordinar despre momentele deosebite de la începutul vieții monahale de aici, de la Vorona. Ați amintit că V-ați întâlnit cu oamenii din satul natal al Prea Fericirii Voastre pe care l-ați părăsit la vârsta de 13 ani. Ce Vă amintiți de satul natal Tocileni și, în același timp, cum era un sat românesc în perioada interbelică?
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: După ce am cunoscut Schitul și Mănăstirea de aici, în sinea mea, am asemuit satul acesta, Tocileni, cu un fel de instituție bisericească și cu înțelepții lui, centrul fiindu-i biserica cu clopotul ei și țarinile noastre de jur împrejur, care constituiau nu numai puncte de proprietăți ale diferiților locuitori, dar și ca nume. Pentru mine personal, erau ca și cum ai merge într-o țară străină, fiindcă având avantajul de a fi mulți în familie, trebuia ca fiecare să îndeplinească un rost în familie, iar eu mergeam adesea cu mioarele și prin alte locuri. Puritatea și frumusețea negrăită a satului meu mi-a rămas model de lucrare creștină. La biserică se mergea în mod firesc, dintr-o nevoie care izvora în mod natural din sufletele noastre. Momentele cele mai vii ale copilăriei mele le păstrez în ambianța satului meu de poveste, alături de tovarășii de joacă, de vecini și scumpa mea familie de care mă leagă și astăzi fire nevăzute. Îmi amintesc că mergând la biserică, având doar doi ani și jumătate, eram purtat în brațe de sora mea mai mare, Ileana. Și era la noi un frumos obicei, o lege nescrisă a satului, de a cere celor mai mari iertare înainte de merge la biserică. Astfel, purtându-mă în brațe sale, Ileana s-a aplecat peste un gard de stuf pentru a cere iertare tatălui meu aflat dincolo, într-o grădiniță. „Iartă-mă, tătuță, căci mergem la biserică!”, și s-a plecat împreună cu mine, făcând gestul de iertare înainte de a porni către biserică. Păstrez cu emoție imaginea aceasta și imaginea bisericii de atunci. Când peste ani am restaurat biserica de acolo și am consolidat-o, sfințindu-o mai apoi în sobor, mi s-a părut dintr-o dată mică. Atunci era un fel de catedrală unde stăteam noi, copiii. Așadar, un sat aidoma unei mănăstiri, unde, deși existau familii, era o adevărată mănăstire unde se păstrau legile morale foarte frumos: plângeau împreună, se îndurerau împreună când murea cineva, dar se și bucurau împreună. Deci, satul era ca o adevărată familie în care se păstrau puritatea și valorile morale, astfel încât pentru mine nu a fost o deosebire atât de mare între sat și mănăstire. În schitul în care am intrat eu era aceeași muncă, același ritm de viață, însă mult mai organizat la schit. Satul constituia un stup de virtuți, de frumuseți morale și de datini foarte frumoase. L-am prețuit și îl voi prețui întotdeauna. M-au impresionat acești oameni care au fost la mine și cu care am stat de vorbă. La rândul lor, acești oameni au fost foarte mișcați și mi-au transmis dorința lor de a face aici o școală model, și la Tocileni și la Filipești, Victoria. Cum am spus, satul acesta rămâne pentru mine imaginea ideală a unei comunități creștine, trăind frumos valorile căsătoriei, ale familiei. De aceea, am vrut să se construiască biserici, ridicate însă cu multe eforturi, pentru ca unii aprobau iar alții stopau lucrările.
Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastră, aveți câteva decenii foarte importante de preoție și o experiență pastorală cu care nu se poate mândri nimeni în lumea creștină în momentul acesta.
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: A fost datorită, cred eu, educației de acasă, din familie. Eu n-am zis „NU” tatălui meu sau fraților mai mari. Eram o familie săracă, însă bogată în copii. Eu nu am cunoscut distracțiile așa cum sunt înțelese astăzi. Îmi cunoșteam responsabilitățile și nu mă dădeam în lături de la lucru. Și atunci, datorită acestui fapt, viața nu mi-a fost niciodată grea la mănăstire, pe unde am fost, de la schit începând – căci acolo eram cu alții mai mari decât mine, cum v-am spus mai înainte, dar pe care, dacă îmi spuneau ceva, eu îi ascultam, grăiam și mă purtam așa cum mi se spunea, tuturor transmițându-se această ierarhie de valori. Acest lucru a însemnat pentru mine un lucru extraordinar, cunoașterea și respectarea valorilor. Astfel încât, pentru mine, hirotonia în diacon și apoi în preot, a fost un act spiritual, însă întrupat în viața mea, în carnea trupului meu.
Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastră, îmi amintesc în ziua de 1 iulie, când am venit de la Borzești la Roman, unde erați în prezența unui prieten extrem de apropiat sufletului dumneavoastră, Prea Sfințitul Eftimie, ați rememorat momentul hirotoniei în ierodiacon a Prea Fericirii Voastre, iar Prea Sfințitul Eftimie avea o amintire extrem de interesantă. Puteți să ne spuneți mai mult?
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: Fiecare moment… adică sunt momente care s-au succedat și pe care le-am trăit cu mare intensitate. Atunci, starețul de la mănăstirea Bistrița ne-a dat recomandare către episcopul Ilarion Băcăoanul de la Roman, ca să mă hirotonească. Și m-am prezentat după datină, apoi am mers la biserică, în dimineața zilei respective, el fiind însoțit de directorul Seminarului, vestitul preot Vlad. Seminarul de la Roman a fost unul din cele mai bune seminarii ale noastre, din cele pe care le-a avut Biserica noastră atunci. Și părintele acestea, Vlad, mi-a rămas un fel de duhovnic și de prieten al meu, până când a murit. Dumnezeu să-l ierte! El era însoțitorul Prea Sfințitului, împreună cu o altă persoană. M-a impresionat figura Prea Sfințitului Ilarion, care era înalt, era voinic. După săvârșirea ritualului diaconiei am mers acasă împreună, ca să-mi scrie confirmarea pe adresă, cum că în ziua de cutare am fost hirotonit. Și acasă, la chilia lui din incinta Episcopiei, în dreapta, el avea două camere. Camera din dreapta, unde am intrat noi, era caldă, soba fiind aprinsă, căci era iarnă, era luna lui ianuarie. Și el îi zice părintelui director: „Părinte director, să servim cu o cafea!” Și el se pleacă – era voinic – se pleacă la sobă cu ibricul, la focul care era acolo pregătind cafeaua. În sfârșit, a luat ceșcuța, a pus-o pe masă – eu, venit de la mânăstire, stând cu multă sfială – și i-a spus directorului seminarului: „Măi, Vlade, măi, trebuie să-i dăm o cafea, că acesta are să ajungă om mare! Nu vezi că-i seminarist și e la Ghenadie, la Bistrița!…” – Ghenadie fiind starețul de la Bistrița, o personalitate în rândul stareților din vremea aceea, căci altfel era măsurată personalitatea decât acum.
Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastră, după ce ați terminat seminarul la mănăstirea Cernica – și poate avem timp să evocăm și acest lucru – ați făcut Facultatea de Teologie, ați avut o perioadă despre care poate nu știe prea multă lume. Ați studiat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, la Facultatea de Litere și Filozofie, așa cum era cunoscută în epocă, când slujeați și la Catedrala mitropolitană. Și acum știm, pentru că Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” a hotărât ca în ziua de 13 octombrie să vă confere titlul de „Doctor Honoris Causa” al acestei universități, ale cărei cursuri le-ați parcurs datorită personalității deosebite pe care o aveți Prea Fericirea Voastră și pentru a marca momentul deosebit de anul acesta, 90 de ani de viață ai Prea Fericirii Voastre. Cum era Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în acea epocă?
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: Vedeți că eu am venit la Iași din postul de diacon de la Patriarhie, în 1945, în luna martie. În 1945 Iașiul era desfigurat complet, Mitropolitul Irineu Mihălcescu nu era sosit din refugiu și era jale mare la Mitropolie! N-aveau geamuri, era carton pus la Mitropolie și, când slujeam și bătea vântul, se simțea în toate mădularele. Eu trebuia să intru la rând – miercurea era ziua mea – și moșteneam postul de preot – după insistențele celor care m-au determinat să vin la Iași. Acolo mi s-a oferit postul unui arhimandrit pe care îl chema tot Teoctist! Aceasta i-a determinat pe ei și chiar și pe Mitropolit să mă primească cu cuvinte de mângâiere, spunându-mi: „Îmi pare bine, părinte Teoctist – căci mă cunoștea ca diacon de la Patriarhie – că vii la Iași! Îmi pare bine!”. Mitropolitul Irineu era încă la Antim, venit din refugiu, de la Govora, zicându-mi: „Îmi pare bine că mergi, că s-a prăpădit Părintele Teoctist de tifos – pe care l-am cunoscut – un cântăreț celebru”. Și mi-a dat ziua lui, de miercuri. Se făcea ziua respectivă și apoi mergeai la pomenit dimineața și pe urmă eram liber. Și dacă eram liber, atunci în 1946, după ce a venit și Mitropolitul la Iași, m-am înscris la Universitate. Și mai era un preot din Iași, Grădinaru, înscris și el, și ne cunoșteam, iar el îmi zicea: „Hai, Părinte Teoctist – și alți colegi, pe care îi am și astăzi, de atuncea – hai la noi!”, că programa era aceeași din cea veche, deci litere și filozofie, nu trecuseră la socialism în 1946, căci schimbarea s-a făcut în 1948. Până atunci au fost marii profesori Pavelcu, Bârsănescu, cu scrieri extraordinar de frumoase, Claudian, de asemenea, și mulți alții, iar mulți, chiar și dintre studenți, văzându-mă acolo singur, îmi dădeau întâietatea cuvenită, cunoscându-ne mai apoi. La înmormântarea Profesorului Bârsănescu eram la Iași. Se știa că am fost studentul lui, iar la înmormântarea lui mi s-a dat cuvântul. La fel și la înmormântarea Profesorului Pavelcu, profesorul de psihologie… S-au dus, s-au cam dus toți de atuncea… Și Mitropolitul Irineu a aflat că eu sunt înscris și m-a chemat la el. Era o perioadă tulbure, 1946, când se tot se vorbea de schimbări de ierarhi, de nu știu ce, Patriarhul Justinian fiind vicar, cu titlul de Vasluianul, dar nu l-am cunoscut până la călugărirea sa la mănăstirea Cetățuia, urmând hirotonia, toate prezidate de marele Mitropolit Irineu. Ne-am cunoscut apoi, iar faptul că frecventam cursurile Facultății de Litere l-a bucurat pe noul Prea Sfințit Justinian, viitorul Patriarh. Dar Mitropolitul Irineu, ca să revin la el, m-a întrebat despre materii, ce materii sunt și întrebarea frăției tale. I-am spus materiile așa și zice: „E bine că au rămas materiile aceleași”. „Și profesorii, cine sunt profesorii?”, m-a mai întrebat. După care a mers și, într-o grămadă de cărți pe care le avea el, a ales de-acolo un braț din ele și mi le-a dat. Erau cărți în limba franceză și în limba română, unele de-ale lui chiar, de-ale marelui Mitropolit Irineu Mihălcescu. Și zice: „Uite, ia-ți cărțile astea de la mine la frăția ta, că-mi pare bine că este un călugăr de aicea, de la noi, la facultate”. Da… așa, e o amintire foarte plăcută. A fost un moment foarte frumos acesta, pentru mine și pentru unii colegi… Unii din ei s-au prăpădit, cu unii ne mai întâlnim și acum. Am avut acces la public; eu și în viața mea și viața de monah, n-am înțeles-o, cum spuneam și mai înainte, ca singurătate, ca izolare, dimpotrivă, am înțeles-o ca viață de comuniune și de comunicare.
Pr. Ciprian Apetrei: Prea Fericirea Voastră, în încheiere, aș vrea să transmiteți un mesaj locuitorilor acestor plaiuri frumoase, de la Vorona și din ținutul Botoșanilor.
Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST: Înseamnă că am ajuns la sfârșit. Ce mesaj aș putea să formulez acum, când mă găsesc în locul nașterii mele? Pentru că locul acesta, în care ne găsim noi și ne vom găsi poimâine, sâmbătă, totdeauna îl socotesc ca un loc al nașterii în viața Bisericii noastre, în slujirea mea, pe care am închinat-o Bisericii. Gândul meu este cel de totdeauna, de a avea credință în Dumnezeu și de a-ți păstra starea în care ești, în familie, fie că ești soț, soție, fiu sau fiică, cu misiunea pe care o ai și calitatea pe care o ai, în comuniune cu părinții și cu ceilalți, cu credința noastră, cu Sfânta Biserică. După cum în familie trebuie să comande principiile, valorile, tot astfel trebuie să facem din familie Biserica de acasă, numită astfel de Sfinții Părinți. Tot așa și noi, frații mei, în Biserică, avem Biserica din sufletul nostru și Biserica noastră, a tuturor, nu doar a mea. Pentru că, iată, avem și decăzuți, care ne atrag atenția că, atunci când nu respectăm învățăturile Bisericii și disciplina Bisericii mai ales, avem cu toții de suferit. Avem mare nevoie acum nu numai de partea economică, ca țară, ca popor și chiar ca Biserică, dar mai ales avem nevoie de iubire unii față de alții. Lipsește mult iubirea dintre noi, ca frați creștini și surori creștine, și din familie și, recunoaștem cu smerenie, recunoaștem că și între noi, slujitorii Bisericii, trebuie mai multă iubire, mai multă încredere și mai multă nădejde că în fiecare dintre noi vorbește Duhul Sfânt și vorbește Domnul nostru Iisus Hristos, al Cărui chip îl purtăm. Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu! Pilda o avem de aici, din sfânta mănăstire Vorona, unde, iată, a fost lăcaș și leagăn nu numai de cultură, de istorie, de artă, dar, iată, leagăn de sfinți grăitori și nevoitori în Dumnezeu, care trebuie să ne fie pildă în toate zilele vieții noastre.
(Text transcris de pe înregistrarea audio și pregătit pentru publicare de către Pr. Bogdan-Aurel Teleanu, Biroul de Presă al Patriarhiei Române)
