Miercuri, 30 iulie 2014, Patriarhia Română comemorează șapte ani de la trecerea la cele veșnice a vrednicului de pomenire Teoctist Patriarhul († 30 iulie 2007). Cu acest prilej, în cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în Ziarul Lumina, sâmbătă, 28 iulie 2012, semnat de Arhim. Timotei Aioanei, intitulat Amintirea unui patriarh:
Intru în fiecare zi în Catedrala patriarhală și revăd de fiecare dată cu evlavie mormântul vrednicului de pomenire patriarh Teoctist. Piatra de mormânt măiestrit dăltuită în marmură albă acoperă vremelnic trupul fără suflare al celui de-al cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În fiecare dimineață candela este primenită pentru a răspândi în jur lumină așa cum răspândea în viața Bisericii cel pentru care se aprinde acum.
La trecerea sa la cele veșnice, clopotele tuturor bisericilor din România au sunat îndelung. S-au făcut rugăciuni stăruitoare, s-au scris pagini peste pagini, au fost emisiuni și transmisii în direct aproape la toate posturile de radio și televiziune, atât din țară, cât și la unele de peste hotare. De atunci, numele său a fost trecut în rândul celor adormiți, în mai toate pomelnicele, și între ctitorii multor mănăstiri și biserici, a unor catedrale, eparhii, instituții și fundații. Mai mult decât atât, numele său a fost trecut, cred, în Cartea Vieții de la Tronul Mielului.
Au trecut cinci ani de când numele său s-a adăugat celorlalți patru patriarhi pe care i-a cunoscut și cărora le-a fost aproape. Ce a lăsat în urmă patriarhul Teoctist? Amintirea unui ierarh credincios, smerit, iubitor al Liturghiei și al Tradiției Bisericii.
Monah din fragedă tinerețe, și-a îndreptat pașii la începuturi către Sihăstria Voronei, singuraticul schit sfințit de rugăciunile cuviosului isihast Onufrie. Aici a învățat la început de drum monahal iubirea pentru Liturghie, iubirea pentru Biserică, iubirea pentru Moldova și pentru țară, iubirea pentru cei din preajmă.
Recunoștința sa față de toți a fost o caracteristică a vieții sale. Am avut prilejul să-i fiu alături în anumite momente ale slujirii sale. La Mănăstirea Neamț, unde a poposit în atâtea rânduri, l-am văzut grijindu-se de bătrânii mănăstirii, cinstindu-i și alinându-le încercările vârstei. Își aducea mereu aminte de întâmplări mai vechi sau mai noi, ca un parfum de busuioc și flori de pădure bogat aromate. Așa a rămas în toți anii patriarhul Teoctist. Un monah autentic, smerit, rugător, puternic, iubitor al Liturghiei și pravilei, neuitător, cald la suflet. Simțeai căldura și atunci când te mustra. Era mustrarea părintelui, în care nu se regăseau urme de răutate. Vorba lui molcomă, cuvântul care zidea și care aducea mângâiere, era ascultat cu nesaț de fiecare în parte. Strălucirea omiliilor reieșea din simplitatea și deosebita profunzime a cuvintelor. Erau cuvintele unui părinte, ale unui monah care păstrase în lunga lui slujire arhierească fiorul și evlavia primelor zile de noviciat.
Intra ușor în dialog cu alții. Cu cei mari și cu cei mici. Cu oamenii simpli de care se simțea legat prin obârșia sa. Până în ultima zi a vieții și-a păstrat neatinse comoara din inimă și înțelepciunea cu care Dumnezeu l-a înzestrat. La cinci ani de la mutarea la cele veșnice a vrednicului de pomenire patriarhul Teoctist, rămâne grăitoare atitudinea sa față de cei ce nu l-au iubit, oameni mari și mici la funcții și la suflet.
Găsea resurse mereu proaspete care veneau dintr-un suflet tânăr pentru îngăduință față de cei care nu îl vedeau cu ochi buni și nu îl înțelegeau întru totul. Făcea adeseori primul pasul spre reconciliere, uita răul făcut de cei nu tocmai binevoitori și chiar dacă rana provocată era încă sângerândă, o acoperea cu veșmântul său de părinte și de patriarh. Au trecut anii (cinci) de când bătrânul patriarh a fost chemat la ceruri. Credincioșii continuă să urce Dealul Patriarhiei și să întrebe: unde este mormântul patriarhului Teoctist? Rămân apoi lângă lespedea de marmură, așa cum au stat la început de august 2007, ceasuri la rând, pentru a primi ultima sa binecuvântare. Poate pentru că patriarhul Teoctist s-a regăsit în toți, iar acum toți cei care îi poartă pomenirea îl așază cu sfială pe pomelnic și tresar cu emoție atunci când aud pomenindu-i-se numele la Vohodul mare și la slujbele îndătinate săvârșite după rânduială nu doar la Catedrală, ci în toate bisericile românești.
Preafericirea Sa se îngrijea stăruitor de slujirea liturgică și de hrana pentru suflet. Pășea totdeauna frumos și impunător în odăjdii strălucitoare către altarul cel dintâi al țării, în Catedrala patriarhală, între ale cărei coloane ascultă acum neîncetat Sfânta Liturghie. S-au împlinit grabnic cinci ani fără arhiereul și omul care a trăit cumpătat și a iubit Biserica, monahismul și buna rânduială încă din tinerețile sale. Ani de aduceri aminte, de rugăciuni și de dor.
Pentru că nu a judecat cu măsuri nepotrivite pe nimeni și a încercat să-i iubească pe toți, Preafericirea Sa a intrat prin porțile deschise ale Împărăției cerurilor.
De acolo, vegheat de îngeri, zâmbește celor care i-au prețuit ostenelile. Pe cei care l-au vorbit pe la colțuri îi iartă. Iubirea lui a fost fără margini. A fost patriarhul iertător și bun. Păstorul cel bun a cărui bucurie a fost Biserica.
„Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evrei 13, 7).
