Ceea ce-i poate surprinde pe unii în viața Părinților este experiența părăsirii de către Dumnezeu, pe care ei au făcut-o chiar și după ce au atins o treaptă înaltă de îmbunătățire duhovnicească.
La prima vedere s-ar putea crede că un om sfânt, trăind în permanentă rugăciune și trezvie, are pururea pregnantă în sine prezența lui Dumnezeu și că această prezență este deplin ocrotitoare, îndepărtând orice gând de îndoială sau de tristețe sau de descurajare. Văzându-i pe atâția dintre Părinții noștri îmbunătățiți în necazuri, suferințe de tot felul, „neputincioși” cu ei înșiși, după ce au ajutat cu rugăciunile și sfatul lor, în numeroase rânduri, sute sau mii de credincioși care i-au cercetat, poți fi uneori ispitit, ca odinioară arhiereii, cărturarii și bătrânii iudei în fața lui Iisus, să spui: „Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să se mântuiască!” (Matei 27, 42).
Fiecare, fără excepție, se pare, trece în această viață, într-un fel sau altul, mai des sau mai rar, prin aceste momente de criză, când i se pare că Dumnezeu l-a abandonat. Momente în care nimic nu-ți iese sau îți iese pe dos. Când ți se pare că nimeni nu te iubește sau, mai grav, că nimeni nu are nevoie de tine, că nu mai ai nici un rost, când ți-e lehamite de toate și chiar de viață… Judecata noastră este pripită și superficială cel mai adesea în astfel de cazuri (de la „I-a pedepsit Dumnezeu!” până la „Cum poate Dumnezeu să îngăduie una ca asta?”).
Ceea ce putem înțelege odată cu unul din acești părinți, arhimandritul Sofronie de la Essex, este că respectivele momente fac parte din viață fără a fi extraordinare, că ele sunt trecătoare și că, atunci când sunt suportate cu răbdare („Răbdare, răbdare și iarăși răbdare!” – spunea părintele sfânt Cleopa Ilie de la Sihăstria), devin ziditoare. Dacă înțelegem răbdarea ca fiind, desigur, o stare activă, de luptă cu sine și de încredere în Dumnezeu.
Și apoi, n-a trecut Însuși Hristos pe cruce ca om, prin această experiență teribilă care-L face să strige „Eli, Eli, lama sabahtani?”, adică „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Sunt, în fapt, ultimele Lui cuvinte înainte de „a-Și da duhul”, cum spune Scriptura. De ce se încheie traseul Său în trup, în această lume, pe această notă dramatică? Poate ca o subliniere că aceasta este experiența existențială ultimă și cea mai înspăimântătoare înainte de cea a morții, dacă nu chiar mai teribilă decât ea – părăsirea de către Dumnezeu – experiență prin care Hristos a ținut să treacă, pentru a fi până la capăt alături de noi, în suferințele noastre căpătate prin cădere.
Și dacă El n-a abolit această experiență decât trecând prin ea, să ne aducem aminte și de cuvântul Său: „Nu este ucenic mai presus decât învățătorul său; dar orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul său” (Luca 6, 40).
Ceea ce a urmat pentru Hristos se știe: moartea, îngroparea, Învierea…
Odată cu Învierea, clepsidra a fost întoarsă. Primele cuvinte ale lui Hristos de după Înviere adresate femeilor mironosițe și, prin ele, lumii întregi au fost „Bucurați-vă!” (Matei 28, 9). Drumul spre raiul bucuriei depline și veșnice trece și prin coborârea cu duhul în infernul părăsirii, aparente, de către Dumnezeu. Căci, de fapt, Dumnezeu nu ne părăsește cu adevărat niciodată. Noi suntem cei ce-L părăsim și, odată cu El, părăsim adesea și pe oamenii de lângă noi. (Articol apărut sub semnătura domnului Costion Nicolescu și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 14 aprilie 2013)
