Smerenia nu constă într-un anume comportament sau atitudine. Ea este mai degrabă o stare. Smerenia se situează pe un alt plan al ființei, mai înalt, la care numai Dumnezeu îl poate aduce pe om. De ce? Pentru că aceasta este starea Lui. O afirmă și Sfântul Isaac Sirul: „Smerenia este haina lui Dumnezeu”, iar în altă parte tot el zice: „Smerenia naște cunoașterea de Dumnezeu și de sine”.
Sfântul Antonie cel Mare a spus odată: „Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și am suspinat zicând: #Oare cine poate să le treacă pe acestea?$ Și am auzit glas zicându-mi: «Smerenia!»” Domnul a spus în Evanghelia Sa: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun și povara mea este ușoară” (Mt. 11, 28-30).
A vorbi despre smerenie nu este un lucru ușor, mai ales astăzi. Toți marii noștri „maeștri” de opinie au pus în discuție această temă. În ochii lui Nietzsche, smerenia este marea minciună a celor slabi, care transformă astfel cu șiretenie lașitatea lor în aparentă virtute. Pentru Freud ea este o variantă masochistă a complexului de vinovăție. Pentru Adler, smerenia se învecinează cu sentimentul de inferioritate. Interpretările celor menționați mai sus au lăsat urme adânci în cultura noastră modernă. Cum să acorzi cinste smereniei, adică locului ultim conform Evangheliei, într-o societate impregnată de reușită, de succes, de performanță? Totuși, Ruusbroeck o face atunci când spune: „A te scufunda în smerenie înseamnă a coborî în Dumnezeu, căci Dumnezeu este fundul adâncului… Smerenia deține lucruri prea înalte pentru a fi învățate pur și simplu ca pe o poezie; ea atinge și posedă ceea ce cuvântul nu poate spune”.
Există în Scriptură povestită istoria unui om tânăr și bogat care s-a apropiat de Hristos și L-a întrebat cum poate dobândi viața veșnică. Hristos i-a răspuns să păzească poruncile cele mai importante, iar bogatul I-a răspuns că le-a păzit deja. Atunci Domnul a mers mai departe și i-a propus ceva mai înalt, anume să împartă toate averile sale și apoi să-I urmeze. Aici se pare că dialogul s-a încheiat fiindcă Evanghelia ne spune că tânărul a plecat foarte întristat, căci avea multe bogății. Mântuitorul dă cu această ocazie o învățătură Apostolilor, despre cât de greu vor intra în Împărăția cerurilor cei bogați, acea Împărăție a cerurilor despre care Iisus ne-a zis că se află înăuntrul nostru. Altfel spus, este dificil să intrăm în adâncul inimii noastre dacă suntem bogați. Bogați? Cum adică?
Mai multe detalii în Ziarul Lumina.
