Se împlinesc, astăzi, 15 august 2014, 300 de ani de la moartea martirică a Sfinților Brâncoveni (1714-2014). Pe 15 august 1992, Constantin Brâncoveanu cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache au fost declarati sfinți de catre Biserica Ortodoxă Română. Sunt sărbătoriți pe 16 august pentru a nu coincide cu sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Racla cu moaștele Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu se află la Biserica Sfântul Gheorghe – Nou din București, lăcașul de cult fiind una din ctitoriile sale.
O condamnare pecetluită de boierii țării
Ultimii ani ai domniei Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu au coincis cu sultanatul lui Ahmed al III-lea, care a condus Imperiul Otoman de la finele lui 1703 până în 1730. Este perioada de după chemarea domnitorului român la Adrianopol – când i se pregătea mazilirea -, precum și perioada conflictelor ruso-turce. Soarta Brâncoveanului era pecetluită, turcii așteptau doar să obțină o cât mai mare parte din averea „Prințului Aurului”, cum îl numeau. Din păcate, motivarea unei sentințe de mult hotărâte a fost servită tocmai de boierii țării, informează „Ziarul Lumina”.
În aprilie 1713, sultanul Ahmed al III-lea îl numește mare vizir pe ginerele său, Silahdar Ali Pașa, prilej cu care acesta din urmă primește titlul de „Damat” („ginere”, atribuit bărbaților care intrau în dinastie prin căsătoria cu o prințesă otomană). Istoricii apreciază că Ali Pașa a fost cel mai dur vizir din istoria Imperiului Otoman! Sursă principală în prezentarea relației dintre domnitorul român și marele vizir este Anton Maria Del Chiaro, secretarul domnesc cunoscător al realităților vremii. Este suficient să amintim că Del Chiaro numește data de 5 august 1716, când Ali Pașa este ucis în lupta de la Petrovaradin (Serbia) dintre Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, „zi glorioasă pentru lumea creștină”.
„Maxima lor politică e prefăcătoria”
În 1714, marele vizir primea din partea lui Constantin Brâncoveanu o scrisoare însoțită de un dar de 4.000 de galbeni și o blană de samur. Scopul corespondenței era pregătirea căsătoriei dintre Radu, al treilea fiu al domnului Țării Românești, și Maria, fiica lui Antioh Cantemir, fost domnitor al Moldovei refugiat la Constantinopol. Răspunsul dregătorului turc părea pozitiv, încurajator, dar era, de fapt, un „cal troian”: „Să trimeată cu cea mai mare pompă, cum se cuvine unui prinț de rangul său a se lua soția, care să fie condusă din Constantinopol până în Valahia cu un cortegiu măreț, să celebreze nunta cu fastul și veselia cuvenită, căci prin grația lui Dumnezeu, Poarta fiind în pace cu toată lumea, se poate bucura și el de aceiași liniște în țara sa, fără a se teme de război”. Del Chiaro „citește” în acest răspuns „sistemul politicei turcești”: „Maxima lor politică e prefăcătoria, de care au uzat și la întronarea lui Brâncoveanu, ales fără avizul Porții și dacă n-a fost depus la chemarea sa în Adrianopol la 1703, singurul motiv a fost că turcii așteptară de la el o acumulare de mai mari averi. Lăcomia fără saț a Sultanului Ahmet nu-l pierdea din vedere pe Brâncoveanu, supusul lui, poreclit de popor Altin Bei, adică Prințul Aurului”. Secretarul domnesc notează chiar că „se știa de persoane inițiate că, îndată după pacea cu rușii, în 1711, Sultanul, de acord cu Marele Vizir, a hotărât o năpraznică exterminare a ambelor familii, Brâncoveanu și Cantacuzino, și că pregătise lista celora ce trebuiau să piară ca rebeli față de Poartă”. În 1716, acest plan era îndeplinit. În relația cu turcii, boierii Cantacuzini s-au dovedit a fi doar instrumente folosite la nevoie împotriva lui Brâncoveanu: spătarul, stolnicul și tânărul domn au fost executați la mai puțin de doi ani după martirizarea rudelor lor. Odată cu arzurile trimise împotriva lui Brâncoveanu la Înalta Poartă, boierii Cantacuzini și-au semnat propria sentință.
„Cunoscuta nestatornicie a valahilor”
Revenind la prima parte a anului 1714, Del Chiaro arată că turcii nu erau siguri de rivalitatea dintre Brâncoveanu și Cantacuzini. Punând în mișcare aparatul lor de informații din Țara Românească, au aflat chiar mai mult decât sperau, datorită dezbinării („cunoscuta nestatornicie a valahilor”). Au aflat chiar de strămutarea unei părți a tezaurului domnesc în Transilvania, petrecută în timpul războiului ruso-turc, de frica turcilor și a tătarilor: „Acel ce a procurat toate informațiile Vizirului asupra bogățiilor evacuate era persoană din sferele înalte, și se afla refugiat în Transilvania în urma evenimentelor rusești. Nu era valah, dar numele lui se trecea sub tăcere. El primea instrucțiuni din Valahia pentru urzirea infamei sale trădări. A comandat, sub pretextul unei însărcinări, câteva sigilii de ale marilor boieri, de care se servi mai târziu ca să poată dovedi următoarele acuzări contra bietului Principe Brâncoveanu”.
Nouă capete de acuzare au fost trimise de boieri către Poarta Otomană împotriva domnitorului român Constantin Brâncoveanu. Anton Maria Del Chiaro le reproduce:
„Întâiul. Că întreținea corespondență secretă cu împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia și cu Republica Veneției, cărora procura știri privitoare la turci.
Al doilea. Că împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena în 30 ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinț al Sfântului Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestății Sale Chesariene.
Al treilea. Că pentru acumulare de considerabile averi a sărăcit țara prin grele asupriri și impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi.
Al patrulea. Că sub pretextul de a schimba aierul, locuia șase până la șapte luni la Târgoviște, aducând prin aceasta pagube atât supușilor săi, cât și traficului din București, și aceasta pentru a putea mai ușor fugi, într-o bună zi, cu toată familia și bogățiile sale în Transilvania.
Al cincilea. Că spre acest scop a cumpărat multe moșii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat.
Al șaselea. Că a depus sume mari, nu numai la Viena, dar și la Veneția, ținând agenți în ambele aceste locuri.
Al șaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimțământul său.
Al optulea. Că și-a procurat din Viena timpane și trâmbițe de argint, ceia ce era insolent, căci însuși Marele Sultan nu le poseda.
Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monete de aur, în formă de medalii, de o valoare de la doi până la zece galbeni una”.
Referirile la politica externă desfășurată de domnitor ar fi trebuit să fie o mândrie pentru întregul principat, cunoscut fiind că diplomația sa dibace a salvat țara. Interese meschine de moment le-au transformat însă în acuzații. Ipocrizia acestor capete de acuzare reiese tocmai din faptul că i se imputau „grele asupriri și impozite” pentru „acumulare de considerabile averi”, când, de fapt, se știa că birurile luau calea Țarigradului. Adevărații asupritori ai țării erau tocmai destinatarii arzurilor boierești! Cât despre fuga lui Toma Cantacuzino și emiterea monedei de aur, acestea nu erau decât calomnii.
Referitor la cel din urmă capăt de acuzare, Del Chiaro reproduce aversul și reversul monedei, dar justifică și emiterea ei. Principat sub suzeranitate turcească, Țara Românească nu avea dreptul de a bate monedă de circulație. Banul respectiv era, de fapt, o medalie comemorativă pregătită pentru sărbătorirea de către domnitor a împlinirii vârstei de 60 de ani: „În ziua Adormirii Maicii Domnului, în anul 1714, intrând în al 60-lea an de vârstă și al 26-lea de domnie, Brâncoveanu proiectase pentru acea zi un banchet solemn, la sfârșitul căruia avea să ofere floarei nobilimii sale medaliile”. Ziua de 15 august 1714 avea să fie, însă, Botezul sângelui pentru domnitor și familia sa.
Martiriul Brâncovenilor, jertfă pentru credință și neam
Despre arestarea și moartea lui Constantin Brâncoveanu există numeroase mărturii, multe din ele aparținând unor străini, agenți diplomatici sau economici la Constantinopol. Interesul mare pentru destinul principelui este motivat și de caracterul considerat irațional, chiar „bestial” al atitudinii turcilor față de „nefericitul” principe, asta într-o epocă în care cruzimile erau la ordinea zilei. Toate mărturiile sunt unanime în a aprecia că arestarea întregii familii și modul în care a fost regizată moartea celor șase persoane depășesc cu mult limitele acceptabile, chiar și pentru o societate crudă precum era cea otomană, informează „Ziarul Lumina”.
Torturarea și uciderea domnitorului Constantin Brâncoveanu, a fiilor săi și a sfetnicului Ianache, precum și suferințele îndelungate ale restului familiei, luate în sine, fără a ține seama de suferința și jertfa celor vizați, nu sunt nimic altceva decât un exemplu de bestialitate pură, generată de instincte primare.
Brusca mazilire de către Înalta Poartă a bătrânului domnitor, cunoscut și prețuit în Europa, a generat întrebări legitime în ceea ce privește rațiunea gestului făcut de sultan. S-au emis în epocă și printre istoricii care s-au aplecat asupra fenomenului diverse explicații, legate de realitățile geopolitice de la Dunărea de Jos din perioada respectivă, de jocul diplomatic complicat al Brâncoveanului, care i-a fost fatal, cu Imperiul Rusiei și Casa de Habsburg.
Deci, trebuia să existe o explicație „savantă”, care să țină seama de „înalte rațiuni de stat”. Însă, încă de la începutul arestării, diverse persoane au emis și o ipoteză mult mai „banală”: cea a „invidiei” otomane pentru legendara avere a prințului valah. Există texte care arată dragostea de arginți a sultanului Ahmet, dragoste împărtășită cu mulți alți slujitori ai Porții, lucru care poate constitui o explicație, mai banală, dar perfect coerentă, a atitudinii conducătorilor otomani.
Sordid și măreție în moartea Brâncovenilor
Primele sentimente ale acestor străini față de drama domnului român sunt de milă profundă. „Bietul” și „nefericitul” sunt cele mai frecvente epitete atribuite Brâncoveanului. Acestea sunt cu atât mai justificate, cu cât arestarea și condamnarea sa sunt datorate unei motivații josnice: banii. Toate mărturiile arată că, în momentul sosirii domnului român la Constantinopol și al întemnițării în închisoarea Celor Șapte Turnuri, toate motivațiile „savante” dispar, iar Brâncoveanu este supus unor chinuri atroce pentru a spune unde își are ascunși banii. Nimic altceva.
Rapoartele consemnează în timp etapele „disciplinării” domnului român, care, pe măsură ce mărturisește, este scos din grotele sordide ale închisorii, către niveluri superioare, unde poate respira. Deși se vorbea că, dacă va da toată averea sa în mâinile sultanului, va scăpa cu viață, cei mai experimentați au prevăzut din timp că principele valah va sfârși în cele din urmă ucis, pentru că aurul stârnește patimi grele. De altfel, unul din rapoarte, reprodus mai jos, arată că turcii, orbiți de legenda marii averi a lui Vodă Brâncoveanu, îi cer în schimbul libertății o sumă absolut colosală. Știind că spusese despre tot ce avea, domnul român și-a dat seama că acesta e sfârșitul său.
În ceea ce privește supliciul domnului și al fiilor acestuia, toți cei care scriu sunt de acord asupra caracterului bestial al acestuia. Motivațiile și detaliile evenimentului diferă însă destul de mult. În ceea ce privește motivele otomane, tindem să credem că alegerea zilei supliciului (Praznicul Adormirii Maicii Domnului), care cădea în anul 1714 duminică, a fost un gest împotriva „ghiaurilor” infideli Porții, iar actul barbar a fost un avertisment adresat viitorilor domni din Țările Române, ca să rămână fideli sultanului și să nu mai „ascundă” banii cuveniți lui.
Dimensiunea martirică a actului morții Brâncovenilor, deși nu este prezentă în toate mărturiile, este subliniată totuși adesea, prin gesturi și atitudini relatate diferit, uneori dramatizate, dar care arată că creștinii din Constantinopol au văzut de la început în uciderea acestor oameni nevinovați un act de jertfă, cu caracter martiric.
Torturat pentru a-și mărturisi averile
„Înspre Constantinopol, nenorocitul domn Brâncoveanu a fost întovărășit de Marele Imbrohor sau întâiul comis al Sultanului. Aici l-au închis la Cele Șapte Turnuri, împreună cu soția lui și cinci sau șase fii sau gineri, după ce pe dânsul și pe ai săi i-au cercetat până la piele și i-au despuiat de toate averile lor. După care l-au dus pe acest principe nenorocit și pe acei fii ai lui, precum și trei boieri fruntași, într-o groapă adâncă sub pământ, unde din lipsă de lumină nu pot arde lumânări, nici candele, despărțit de soția lui. Se vede bine că dânsul nu se va izbăvi și va fi chinuit atât timp până se va descoperi unde-i este ascunsă rămășița banilor și averilor” (Scrisoare, Hochepied, 15 mai 1714; N.B.: datele sunt după stilul nou, fiind scrise de occidentali, 31 august 1714 stil nou – 15 august 1714 stil vechi).
„Acesta (Brâncoveanu) a fost închis, împreună cu soția, fiii și toată familia, în cele Șapte Turnuri; averile sale sunt adunate de peste tot, inclusiv bunurile mobile, lucrurile cele mai mărunte și cele de duzină, toate urmând să fie vândute la licitație pentru a obține bani” (Raport, Alvise Mocenigo și Andrea Memmo, 26 mai 1714).
„Domnul muntenesc mazil, arătând unde-i e cea mai mare parte din averi, a fost strămutat zilele acestea din așa-numita Groapă a Sângelui, într-o odaie de sus a Celor Șapte Turnuri” (Scrisoare, Colyer, iunie 1714)
„Mai departe, vizirul ar fi vorbit cu noul ambasador venețian, cât și cu acel care pleacă, despre oarecare înscris din care se arată că Domnul mazil al Țării Românești, care stă încă prins în Cele Șapte Turnuri, a cedat Porții o sumă de 800 de pungi sau 400.000 de lei, ce a depus-o în Banca Republicii Veneției, cu rugămintea ca să se facă astfel încât valoarea acestor bani, care au căzut acum în stăpânirea Sultanului, să fie trimisă cât de repede.
Mi se pare adeverit lucru că acel Domn mazil al Țării Românești, după ce-l vor fi jumulit bine, la urmă își va pierde și viața” (Scrisoare, Hochepied, 22 iunie 1714).
„Domnul muntenesc mazil, arătând pe fiece zi mai mult din averile sale și mărturisind că în Ardeal are trei moșii cumpărate, e ținut acum de Bostangi-bașa, strict păzit, și amenințat zilnic că va fi chinuit, dacă nu va destăinui totul de bunăvoie” (Scrisoare, Colyer, iulie 1714).
„Fostul Principe al Valahiei a fost condus la locul de tortură, unde, după câteva zile, au fost aduși soția, fiii și unul din gineri. Atât soția, cât și fiica au fost cruțate până acolo. Principele și ceilalți au fost tratați cu cruzime; dar ceea ce întrece măsura oricărei proceduri de felul acesta, sau poate orice exemplu de bestialitate, este faptul că tatăl a fost torturat în prezența soției, iar fiii mai mari și mai mici, în prezența tatălui și a mamei. Întrebările nu au fost puse din preocupare pentru provincie (Valahia), ci din motive de avariție. Bieții prizonieri au mărturisit totul și, deși nu li s-au pus întrebări, doamnele au făcut mărturisiri și ele, văzând chinurile celorlalți.
Pe lângă puținele bucurii ale tatălui: fiii, banii economisiți, s-a regăsit o sumă considerabilă de bani. Principele a spus că, din aceasta, 30 de mii se găseau în mâinile unui agent de-al său de la Adrianopol, de unde nenorocitul om a fost adus imediat, pentru că nu s-a găsit asupra lui întreaga sumă – o parte din ea fiind în custodia unui dragoman din Anglia, căruia i-a propus să păstreze acești bani -, agentul de la Adrianopole a fost adus la locul de tortură, cu fiare la picioare, la mâini și la gât, ca și cum ar fi fost cel mai nemernic dintre oameni.
În plus, la Veneția mai existau 300 de pungi cu bani, care reprezentau 150.000 de reali; un prieten de-al lui Bostangi-bașa, în casa căruia se dezbat probleme asemănătoare, mi-a spus că această veste a fost primită cu multă bucurie de primul vizir, care a ordonat continuarea cercetărilor, deoarece el știa că existau la Veneția 15 mii de astfel de pungi. Dar nu au putut să profite în nici un fel de acești bani, pentru că banii din aceste 300 de pungi fuseseră destinați de către Principe Bisericii Sfântului Gheorghe din Valahia, iar o altă parte, Bisericii Sfântului Gheorghe din Veneția. În timpul acestei ultime încercări (torturi), Principele a mărturisit că mai deținea încă 200 de pungi în Ungaria” (Raport, Andrea Memmo, 13 iulie 1714).
Moartea „bietului” domn
„Duminică de dimineața a fost tăiat capul bătrânului principe al Țării Românești, tuturor fiilor lui și unui boier care-i era vistier. Însuși Sultanul a venit să fie de față la o astfel de jalnică priveliște. Ceea ce i s-a luat din avere, în bani, scule, vite și alte feluri de lucruri, se ridică, după cum vorbește lumea, la mai mult de două milioane de lei, și-n acestea nu se socotește valoarea multelor moșii ce le avea în țara sa și în provinciile vecine.
Cu câteva zile înainte, Bostangi-bașa, în paza căruia principele se afla, îi spuse că poate să fie iertat și restabilit pe tronul principatului, dar sâmbătă, venind în închisoare cu chip vesel, zise principelui că dacă în timp de cinci luni scria să-i aducă din Veneția 20.000 de pungi – ceea ce face 10.000.000 – apoi va fi și de aici înainte domn, cum a fost mai înainte, iar moșiile i se vor da iarăși în stăpânire.
La auzul unei astfel de propuneri, bătrânul principe turbă de mânie și, rostind cuvinte grele de batjocură și de rușine contra Sultanului, își grăbi și mai mult sfârșitul nefericit. Iar aceasta s-a petrecut în chipul cel mai sfâșietor. El fu dus cel din urmă spre moarte, după ce-i văzu pe toți fiii săi (și-i iubea foarte mult!) murind unul după altul.
Până acum nu se știe ce va fi cu soția, fetele și ginerii Domnului. Un copilaș de patru ani și o fetiță a celui de-al doilea au fost – ca unii ce sunt născuți din tați răzvrătiți – declarați sclavi printr-o sentință a muftiului, și, ca atare, au fost duși în Serai. Se aude mai pretutindeni că turcii nu de milă i-au lăsat în viață pe acești nevinovați copilași, ci cu speranța de a obține mai lesne, trăind moștenitorii, sumele imense pe care li se pare lor că domnul le-a trimis spre păstrare în diferitele țări ale creștinătății” (Raport, Andrea Memmo, 31 august 1714).
„Acești necredincioși își râd uneori de deosebirile care ne dezbină și nu gândesc la crudele vicisitudini care pustiesc atât de mult imperiul lor, care persecută meritul ca pe cel mai mare viciu din lume și care obligă un om cinstit să aibă întotdeauna moartea în fața ochilor, din clipa în care deține ceva averi. Mărturie stă exemplul nefericitului principe valah, care tocmai își pierdu capul laolaltă cu toți fiii și trezorierul său… Niciodată istoria nu a avut parte de un atât de sângeros măcel și lumea întreagă se înfioară încă de groază de a fi văzut pe acest sărman principe, după ce și-a petrecut cea mai mare parte a zilelor în bogățiile și slava lumii, dându-și în final duhul sub tăișul spadei, înotând în sângele întregii sale familii” (Scrisoare, Goultz, 1 septembrie 1714).
Sensul martiric al morții Brâncovenilor
„Într-o Duminică, cu un ceas înainte de amiază, din porunca Sultanului, a fost luat pe neașteptate din închisoarea sa de la Șapte Turnuri și a fost adus, ca un făcător de rele, numai în cămașă, cu patru fii și un ginere, boier din principat, care mergeau toți înaintea lui, pe jos, prin oraș. Și așa a fost adus lângă Marele Serai, înaintea chioșcului împărătesc, pe malul apei. Acolo stătea Sultanul cu Marele Vizir, care ieșise tocmai din Divanul cel Mare. Atunci, fără nici o formă de dreptate, de față cu sultanul, s-a dat poruncă gealatului ca întâi să taie pe fiul cel mai mic al Domnului, un tânăr care n-avea mai mult de șaptesprezece ani. Aceeași osândă, cu o crâncenă neomenie, s-a săvârșit și față de ceilalți fii și față de cumnat, după vârstă, în fața părintelui, care a trebuit să vadă ticăloasa priveliște. Apoi l-a tăiat și pe Domn, chinuindu-l mult. Capul rămase atârnând de trup, și așa a murit. Cele șase trupuri chinuite au fost duse pe străzi. Ele au fost țintuite de poarta cea mare a Seraiului. Însă seara au fost aruncate în mare. De care neauzită tiranie crudă s-au mirat nu numai creștinii, dar și între turci s-au observat murmurări mari; care toți blestemă aceasta și strigă că e o sălbăticie neomenoasă și care nu s-a mai auzit în această țară.
Nu numai că era Duminică în ziua când s-a îndeplinit această execuție crudă, dar și marea sărbătoare pe care o serbează grecii în cinstea Maicii Domnului sau Înălțării la Cer a Fecioarei. Lucru care pare a-l fi făcut înadins Vizirul spre a-și arăta disprețul pentru creștini, dintru a căror lege era principele mort. Care creștini, prin aceasta, pe neașteptate au și fost tulburați în închinăciunile lor” (Scrisoare, Hochepied, 7 septembrie 1714).
„Duminică, 26 august, zi hotărâtă pentru primirea solemnă a solului suedez Grotus de către sultan; …Înainte de primire am fost martorii unei scene demne de plâns, pedeapsa mult timp amânată a celui mai nenorocit dintre domni: domnul Țării Românești cu toată casa lui…
Sultanul a dat un firman ca să fie prins de viu și adus la Constantinopol cu toată casa lui. Așa s-a și făcut fără zăbavă și ei au așteptat multă vreme la Iedi Kule o moarte groaznică, fiind între timp supuși la chinuri grele ca să-și mărturisească averile lor. În cele din urmă, aproape omorându-i, au izbutit să le afle. În sfârșit astăzi au fost duși la locul de execuție. E o piață lângă serai, în fața Galatei, unde se face de obicei execuția oamenilor de seamă. La margine este o galerie acoperită în care stă sultanul să privească. Într-adevăr și cu acest prilej sultanul Ahmet a fost de față.
Primul care-și pierdu capul sub sabie a fost mareșalul, ginerele domnului, și în același chip pieriră în sânge doi copii. Mai rămânea al treilea, un băiețaș de doisprezece ani, care tremura înspăimântat; când călăul îl apucă să-i taie copilul strigă cât putu: „La vârsta mea pot eu avea o vârstă așa de mare…? Dă-mi voie să-mi trăiesc tinerețea, vei vedea cu câtă credință îți voi sluji. Dacă pe mine creștin mă vei slobozi cu iertarea ta, mă voi face musulman, dacă de asta ține iertarea mea”. Îndată aceste cuvinte au fost transmise sultanului și acesta a trimis vorbă lui Brâncoveanu întrebându-l: „Dacă el, ca părinte, îngăduie fiului său să-și schimbe legea, ca să-și păstreze viața?” Bătrânul a suspinat adânc și a simțit cu cruzime în inimă această nouă lovitură a vorbelor prostești ale copilului. Deși evlavia se lupta în el cu dragostea părintească, totuși evlavia a învins dragostea și cu glas limpede a spus: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința”.” (Francisc Gosiciecki, iezuit, în Solia cea mare a lui Stanislaw Chometowski…).
„Fostul Principe al Valahiei a fost condus la locul de tortură, unde, după câteva zile, au fost aduși soția, fiii și unul din gineri. Atât soția, cât și fiica au fost cruțate până acolo. Principele și ceilalți au fost tratați cu cruzime; dar ceea ce întrece măsura oricărei proceduri de felul acesta, sau poate orice exemplu de bestialitate, este faptul că tatăl a fost torturat în prezența soției, iar fiii mai mari și mai mici, în prezența tatălui și a mamei.”
