25 august 1875 – S-a născut în comuna Flămânda, județul Teleorman, Episcopul Râmnicului Vartolomeu Stănescu, ca fiu al familiei Floarea și Stan Stănescu, vrednici gospodari. La vârsta de 5 ani a rămas orfan de tată, însă mama sa s-a ocupat de îngrijirea și educația lui și a celor trei surori ale sale, trimițându-l la școli tot mai înalte, deoarece se dovedea foarte dotat în plan intelectual.
Școala primară a urmat-o în trei localități teleormănene: Flămânda, Dracea și Traian. În anul 1888 s-a înscris la Seminarul Central din București, pe care avea să-l absolve ca premiant în 1897, pe timpul studiilor dovedindu-se a fi „cel dintâi la studii, cel dintâi la purtare, cel dintâi la prestigiu și stimă’, serios și senin, cu un cuvânt creator, cu spirit de inițiativă, cu ordine și precizie în idei și în fapte.
În timpul facultății „și-a însușit alături de studiile teologice liniile unor principii de sănătoasă viață românească și creștinească’, făurindu-și totodată un cald patriotism și naționalism în numele cărora a lucrat pe tot parcursul vieții.
În 1905 – la vârsta de 30 de ani, a intrat în monahism și a fost hirotonit ierodiacon pe seama Catedralei din București; la scurt timp, fiind numit ierodiacon al Capelei Române din Paris, unde a urmat cursuri de teologie catolică și protestantă, precum și cursuri de drept, sociologie și litere. A dobândit licența în drept și a urmat cursurile de sociologie până la teza de doctorat la catedra renumitului profesor Émile Durkheim.
A întrerupt studiile pentru o perioadă de 6 luni în 1909-1910, timp în care a fost hirotonit ca arhimandrit în cadrul Episcopiei Dunării de Jos. În 1910 revine la Paris, unde își ia licența în Drept.
Întors în țară, și prețuit pentru capacitățile și purtările lui meritorii, este ales, la 28 februarie 1912, de către Sfântul Sinod, ca Arhiereu Vicar al Episcopiei Romanului, cu titlul de Băcăuanul. În același an, la 24 mai, este numit și redactor al prestigioasei reviste „Biserica Ortodoxă Română’, precum și inspector general al Seminarelor din partea Consistoriului Superior bisericesc iar din decembrie 1913 e numit ca profesor la Facultatea de Teologie din București (pentru catedra de ‘Studiul Noului Testament’ și ‘Hermeneutică’).
Ducându-și la bun sfârșit îndatoririle, deloc ușoare, primește delegație și încredințare de la Sfântul Sinod ca să gireze Episcopia Argeșului (în anul 1919), iar la 1 aprilie 1920 a trecut în aceeași calitate la Episcopia Râmnicului, pentru ca, după un an, la 17 martie 1921, să fie ales Episcop plin în scaunul vechii Episcopii a Râmnicului Noul Severin, fiind instalat în Duminica Floriilor a acelui an.
În plan administrativ, în 1923 înființează Societatea Preoțească „Renașterea”, care îi cuprindea pe toți preoții și diaconii, chiar și pensionarii, chemați să pună în aplicare acest plan; în subsidiar, Societatea avea și scopul de a strânge (din cotizații, colecte, subvenții etc.) fonduri pentru preoții și diaconii nevoiași și pentru tipărituri. A fost cumpărată o tipografie, care a fost instalată și a funcționat între anii 1927 și 1934 la Sfânta Mânăstire Cozia, unde a început tipărirea colecției „Biblioteca Părinților și Scriitorilor Bisericești’, înființată de către directorul ei. Activitatea Societății „Renașterea’ a fost completată și cu aceea a altor societăți: „Așezământul Evanghelic Petrache Lupu’ și „Societatea Evanghelică a doamnelor și domnișoarelor’.
Pentru pregătirea tinerilor în preoție, a înființat la Râmnicu Vâlcea Seminarul Teologic „Sf. Nicolae’, în cadrul căruia profesori, pedagogi și îndrumători spirituali aveau sarcini precise pentru educație, ca și pentru sănătate. De asemenea, s-a înființat Școala de Cântăreți – cu sedii fluctuante: la Cozia, Craiova și, în sfârșit, la Râmnic.
Preocupându-se pentru îmbunătățirea condițiilor materiale și spirituale din cadrul monahismului oltean, episcopul Vartolomeu a reușit să înființeze Eforia Mânăstirilor Oltene (cu peste 800 de pogoane); a înființat viața de obște în mănăstirile oltene, cu rânduieli aflate în vigoare și azi.
În plan cultural, a publicat diferite lucrări, articole, cuvântări și pastorale dintre care amintim: „Autenticitatea cărților sfinte ale Noului Testament”, București, 1905,225p.; „Scurte încercări de creștinism social”, București 1913, 132 p.; „Produsuri sufletești și realități verificate”, Râmnicu Vâlcea, 1934, XII + 452p. (Cuvântări, articole etc.) și „Femeia ca factor social”, ed. a II-a, Râmnicu Vâlcea, 1936, 125p. A făcut parte din Comitetul de redacție al revistei „Biserica Ortodoxă Română”, dând la lumină diferite studii și a îndrumat și sprijinit și pe alții într-o astfel de muncă.
O mențiune specială se cuvine activității sale în calitate de membru al Senatului, unde a avut nenumărate intervenții memorabile: printre acestea se poate număra și cea privind salarizarea preoților de către Stat, „pentru a nu-i face de batjocură și a nu-i determina să aibă alte preocupări decât cele spirituale”.
Personalitatea Episcopului Vartolomeu Stănescu a fost foarte apreciată în vremea lui, dar eforturile deosebite făcute pe parcursul vieții l-au condus către o șubrezire a sănătății. La 1 noiembrie 1938, Sfântul Sinod i-a acordat un concediu de doi ani, pentru ca, la 1 noiembrie 1940, situația neameliorându-se, să i se aprobe retragerea din funcție și pensionarea. O casă făcută din vreme alături de Sfânta Mânăstire Bistrița i-a fost domiciliul permanent până la 2 noiembrie 1954, când, după o boală grea, a trecut la Domnul. A fost înmormântat în ziua de 4 noiembrie 1954, în cavoul de lângă casa personală.
