Sf. Ioan Gură de Aur: Cuvânt de laudă Apostolului Pavel
„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt;
și harul Lui care este în mine n-a fost în zadar”
(I Corinteni 15, 10)
Ce este omul, cât de mare este noblețea firii noastre și de câte virtuți mari este capabilă această făptură -omul – nimeni nu a arătat mai bine decât Apostolul Pavel.
El stă acum de față cu glas mare spre a răpune pe toți pârâșii firii, spre a apăra pe alcătuitorul firii, spre a ne încuraja la fapta cea bună și spre a astupa gura clevetitorilor care mint, spunând că firea omenească nu este capabilă de nici un bine. Pavel nu a primit o altă fire decât noi, nu a dobândit alt suflet, nu a locuit în altă lume, și, cu toate acestea, a întrecut cu mult pe ceilalți oameni.
Mai întâi, acest Apostol nu s-a înspăimântat de nici o pătimire, de nici un necaz care i s-a întâmplat pentru fapta bună și pentru dreptate, ci cu bucurie s-a supus tuturor necazurilor și le-a numit pe acestea „vremelnice și ușoare” (II Corinteni 4, 17). Dar încă și mai vrednic de mirare este că el a făcut toate acestea fără să urmărească vreo răsplătire.
Noi nu suportăm niciodată nici un fel de osteneală și necaz, fără să așteptăm răsplătire; el însă le-a luat asupra lui fără răsplată, cu bucurie și cu dragoste, și nu s-a tânguit de slăbiciunea trupească, nici de mulțimea treburilor, nici de tirania trupului, nici de nimic altceva.
In toate zilele el se făcea mai râvnitor, și cu cât primejdiile îl împresurau mai mult, cu atât el devenea mai curajos. Aceasta a arătat-o el însuși, prin cuvintele: ” Uitând cele din urma mea și tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3, 14). Și când moartea îi stătea înainte, el îndemna pe alții să se bucure cu dânsul, scriind către filipeni: „Bucurați-vă și fericiți-mă” (Filipeni 2, 18). El sălta de bucurie pentru primejdii, pentru pătimiri și ocări de tot felul.
Către corinteni scria: „Pentru aceasta mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi” (II Corinteni 12, 10). El le numea pe acestea arme ale dreptății, și arăta cu aceasta, că tocmai prin ele s-a împărtășit de cele mai mari foloase.
Cu toate că pretutindeni era biciuit, batjocorit și hulit, el totuși triumfa; lăsa peste tot semnul biruinței și mulțumea lui Dumnezeu pentru aceasta prin cuvintele: „Dar să dăm mulțumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruința prin Domnul nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 15, 57).
El alerga spre întâmpinarea defăimării ce i se aducea pentru propovăduirea Evangheliei cu mai multă râvnă decât alergăm noi pentru cinste; dorea moartea, mai mult decât noi viața; iubea sărăcia, mai mult decât noi bogăția; ostenelile, mai mult decât alții odihna; necazurile, mai mult decât alții bucuria; iar pentru vrăjmașii săi se ruga mai des decât îi blestemăm noi pe ai noștri.
Câtă deosebire între noi și Pavel!
A răsturnat el, oare, rânduiala firii? Nu, noi răsturnăm rânduiala. Pavel a urmat-o așa cum este lăsată de Dumnezeu. Și el era om, ca și noi.
Așadar, nu te tângui asupra firii, că ea te împiedică să fii îmbunătățit. Ia aminte la Apostolul Pavel.
Pentru dânsul numai una era înfricoșată și grozavă: a supăra pe Dumnezeu. Și nimic nu era pentru dânsul mai scump și nimic nu dorea el așa de mult ca a plăcea Domnului.
Nu mai vorbim de cetăți, de popoare, de împărății și de toate comorile și slava lumii; el le socotea toate deșertăciuni.
Nici slava cerului nu era pentru el așa de scumpă, ca dragostea către Hristos. Această dragoste îi era așa de dulce, încât el nu râvnea nici chiar vrednicia îngerilor și a arhanghelilor.
Această dragoste covârșea toate, și, având-o, se credea cel mai fericit dintre toate făpturile. Iar fără această dragoste, nici domnia, nici stăpânirea, nici puterea nu vor fi avut pentru el nici un folos.
Având această dragoste, el mai bucuros voia să fie cel mai mic și prigonit, decât fără ea, să fie printre cei înalți și importanți. Pentru el, singura nenorocire era pierderea acestei dragoste.
Aceasta ar fi fost pentru el iadul, chinul cel nesuferit. Iar îndulcirea de această dragoste îi era mai scumpă decât viața, decât toată lumea, decât vrednicia îngerilor, decât toate cele prezente și cele viitoare, decât o împărăție, decât toate bunătățile.
Tot ce nu era dragoste, nu era pentru el nici bucurie, nici întristare.
Pentru această dragoste, el socotea toate celelalte ca pe o plantă veștejită; nu băga în seamă pe tiranii care îl urmăreau cu furie; moartea și pedeapsa, mii de patimi, erau pentru dânsul un joc copilăresc, pe care el trebuia să le rabde pentru Hristos.
Căci el le primea cu bucurie, și în lanțurile sale era mai fericit decât Nero cu coroana de aur pe cap.
El trăia în temniță ca în cer și primea rănile și lanțurile mai bucuros decât alții premiul de biruință. Ostenelile îi erau la fel de iubite ca și răsplătirile, ba încă le socotea răsplătire și le numea dar. Iată, el socotea răsplătire a se slobozi și a fi împreună cu Hristos, iar a rămâne în trup, el socotea povară, dar prefera pe aceasta, pentru că era de trebuință Bisericii (Filipeni I, 23-24).
Dar poate cineva să zică că Pavel a răbdat toate pătimirile și ostenelile din dragoste către Hristos? Da, și aceasta o zice și el.
Din dragoste către Hristos el a răbdat toate, iar nouă, dimpotrivă, aceleași pătimiri ne aduc mare întristare, pentru că ne lipsește dragostea către Hristos.
Ce trebuie să zic eu însă de primejdiile și ispitele ce a suferit Pavel? El de-a pururea era în supărare și necaz. „Cine este slab și eu să nu fiu slab? Cine se smintește și eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 29).
Nimeni însă nu se întrista de propria-i nenorocire, precum Pavel pentru necazul aproapelui. Cât de mult s-a întristat el, de pildă, pentru iudei, încât ar fi vrut să piardă chiar slava cerească, numai să-i mântuiască pe ei! (Romani 9, 2-3).
Deci, pe cel ce se îngrijea deopotrivă pentru toți oamenii, pentru popoare întregi și cetăți, ca și pentru fiecare în parte, cu ce să-l asemănăm? Cu fier sau cu oțel? Cum trebuie să numim sufletul lui? Trebuie, oare, să zicem că era ca oțelul și totodată mai nobil și mai prețios decât piatra cea scumpă? Dar ce să zic eu de aur sau de oțel? Pune într-o parte a cântarului toată lumea, iar în cealaltă sufletul lui Pavel, și vei vedea că acesta din urmă este mai greu și mai de valoare.
Socotește acum și cinstea de care Dumnezeu l-a făcut părtaș încă înainte de înviere. El l-a răpit în rai, până la al treilea cer, și acolo i-a arătat taine negrăite, pe care nici o limbă omenească nu este în stare să le grăiască.
Căci el, măcar că umbla pe pământ, trăia totuși ca și cum ar fi fost în ceata îngerilor; măcar că era încătușat într-un trup muritor, el avea o curățenie îngerească; și măcar că era supus la multe neputințe și ispite, el totuși se sârguia să nu rămână fără bunătățile cele cerești.
Ca propovăduitor al Evangheliei, el cutreiera lumea, ca și cum ar fi avut aripi; socotea așa de mici ostenelile și primejdiile, ca și când ar fi fost fără de trup, ca un înger; prețuia așa de puțin toate cele pământești, ca și cum am ar fi trăit în cer, ca și când el ar fi fost dintre cei fără de trup.
Să nu zici că toate acestea nu Pavel însuși, ci darul lui Dumnezeu printr-însul le-a făcut. Eu cred unele ca acestea, dar lauda se cuvine lui, că s-a făcut vrednic de un așa de mare dar. Eu mă uimesc de puterea lui Hristos, care a făcut atât de puternic pe Pavel, și mă minunez de râvna lui Pavel, care a dobândit un așa de mare dar și s-a arătat vrednic întru toate de dânsul.
Pe voi vă îndemn nu numai a vă mira de dânsul, ci și a vă face următori acestui izvor al faptei bune, căci atunci, și noi ne vom face părtași la cununa de cinste a lui. Nu te îndoi că cel ce se va ridica la măsura lui Pavel nu va dobândi aceeași cinste, căci ascultă ce zice el însuși: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit, de acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Timotei 4, 7-8).
Vezi cum cheamă el toți oamenii a fi părtași la cinstea lui?
Deci, fiindcă și pe noi ne așteaptă aceeași răsplătire, să ne sârguim a fi părtaș cinstei făgăduite. Să nu ne uităm la mărimea și înălțimea faptelor bune ale lui, ci la râvna lui cea tare, pentru care el a dobândit asemenea dar, și la firea pe care el o avea, asemenea nouă.
Atunci și cele mai grele lucruri ni se vor părea ușoare și cu putință, și în acest scurt timp nu ne vom speria de trudă și de luptă spre a dobândi cununa de laudă cea neveștejită, prin darul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, acum și în vecii vecilor. Amin.
