Ziua de 18 iunie este marcată în România ca Ziua Victimelor Deportării în Timpul Regimului Comunist și amintește de drama a zeci de mii de oameni deportați forțat în perioada comunistă, în special în Bărăgan.
Deportarea a fost declarată ilegală de regimul comunist abia în 1967. Legea care instituie această zi comemorativă a fost adoptată de Parlament în 2020 și promulgată de președintele Klaus Iohannis în luna iulie a aceluiași ani.
Contextul istoric
Din cauza tensiunilor dintre România și Iugoslavia, guvernul comunist a considerat populația de la granița de vest un „factor de risc” și a decis să o „disloce” pe o rază de 25 km în Bărăgan, afectând 203 localități din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți.
Această acțiune, parte a unui proces de deportare, a fost inspirată de modele sovietice, după ce în 1945 peste 70.000 de etnici germani fuseseră deportați în URSS.
În 1951, prin hotărâri secrete, Ministerul Afacerilor Interne a primit puterea de a stabili domiciliul obligatoriu pentru persoane considerate periculoase, extinzând măsurile de „dislocare” asupra unor categorii suspectate de activități dușmănoase.
Primele deportări
Primele deportări în România comunistă au început în 1944, vizând etnicii germani acuzați de colaborare cu naziștii, urmate de marii proprietari și țăranii care s-au opus colectivizării.
Cel mai amplu val a avut loc în 18 iunie 1951, când aproximativ 44.000 de persoane din Banat și Oltenia au fost deportate în Bărăgan, unde au fost obligate să construiască 18 sate.
Povestea deportărilor a început în 17 iunie 1951, în ziua Rusaliilor, când locuitorii vestului țării sărbătoreau sfârșitul anului școlar. Atunci, autoritățile au declanșat o operațiune masivă de deportare. În noaptea și dimineața următoare, 20.000 de militari și forțe de ordine i-au obligat pe etnici să-și părăsească locuințele.
Persoanele deportate au fost îmbarcate în vagoane de vite și duse în câmpia Bărăganului, unde au fost cazate provizoriu și au trebuit să-și construiască locuințe din chirpici, pe loturi marcate cu țăruși.
Oamenii au încercat să strângă repede bunurile adunate în ani, deși nu cunoșteau destinația călătoriei lor. Convoiul arăta ca o înșiruire cu căruțe încărcate haotic cu mobilă, saci cu făină, animale domestice și oameni speriați, printre care copii, bătrâni, familii întregi, toți dezrădăcinați și umiliți, trași într-o lume nouă și dură, care nu trebuie uitată.
Cine au fost persoanele deportate?
Deportații, români, basarabeni, macedoneni, germani, sârbi și alte grupuri etnice, au fost forțați să își construiască singuri locuințele, alături de clădiri necesare comunității, cum ar fi școli, posturi de miliție, dispensare și magazine, în cele 18 sate nou-create în câmpia Bărăganului.
Condiții grele și muncă silnică
Oamenii deportați trăiau sub pază strictă, cu domiciliu obligatoriu și libertate de mișcare restricționată. Începând din 1952, toți cei capabili de muncă, inclusiv copiii, au fost obligați să lucreze în ferme colective (CAP-uri) și întreprinderi agricole de stat (IAS-uri), în condiții dure și pentru o retribuție minimă.
Ajunși acolo, oamenii au fost lăsați în condiții grele, fără adăpost, apă potabilă sau hrană suficientă, într-un mediu dur, cu boli și lipsuri. Accesul la apă și hrană era dificil, iar deplasarea lor era strict limitată, putând să se miște doar într-un perimetru restrâns și cu aprobarea miliției.
Mărturia unui supraviețuitor
Deportații, printre care erau mulți bătrâni și copii, și-au construit inițial bordeie improvizate, din materiale găsite, pentru a se proteja. Silviu Sarafolean, unul dintre deportați, povestește despre lupta zilnică pentru supraviețuire, condițiile insalubre și umilințele îndurate, dar și despre solidaritatea și demnitatea celor deportați.
„S-au găsit viermi în apa din butoaie. Lupta pentru supravieţuire avea să înceapă încă din prima zi de Bărăgan. Primul adăpost a fost între două dulapuri acoperite cu o pătură sau, pur şi simplu, sub căruţe. Spiritul de solidaritate creştea proporţional cu starea de frică şi supărare”.
„Deportaţii, chiar dacă în majoritatea lor erau ţărani, au înţeles destul de repede că sunt victime ale politicii comuniste”, a mărturisit în acdrul unui interviu Silviu Sarafolean, supraviețuitor al deportărilor în Bărăgan.
Securitatea controla strict populația prin recrutarea de informatori chiar dintre deportați, iar oamenii trăiau sub frică permanentă. Condițiile grele, lipsa asistenței medicale și vârsta vulnerabilă au dus la peste 1.600 de morți, inclusiv mulți copii.
Deportarea a durat până în 1955-1956, iar întoarcerea acasă a fost dificilă, deoarece mulți și-au găsit locuințele ocupate și averile confiscate.
Satul ca lagăr de muncă
Munca „voluntară” era condiție pentru a primi hrană. Lumea satului, în care liniștea și rugăciunea erau un mod de viață, a fost tulburată și transformată în lagăr de muncă, atent condus de activiști de partid care monitorizau populația.
În ciuda nedreptăților și a poverilor uneori de nesuportat, oamenii își păstrau demnitatea și nădejdea în Dumnezeu.
Deportarea văzută prin ochii unui copil
Ileana Mateescu povestește despre copilăria lipsită de bucurii simple, cum ar fi bradul de Crăciun, și despre viața în bordeiele strâmte, cu lipsă acută de apă potabilă și condiții insalubre care au dus la boli grave ca tifosul exantematic și dizenteria.
Apa la care aveau acces era adusă caldă și de proastă calitate, iar animalele sufereau de sete din cauza secetei. Asistența medicală era neomenoasă, mulți murind din cauza bolilor și a lipsei de îngrijire.
„Transpuneţi-vă pentru câteva clipe în locul unui deportat şi, scutit de spaima pe care n-aveţi cum s-o trăiţi, imaginaţi-vă cum aţi fi reacţionat într-o situaţie similară!”, a relatat cu ani în urmă Ileana Mateescu care avea 5 luni la momentul deportării.
„Sufletele noastre au purtat pecetea deportării pentru vecie. Nimeni nu a putut să uite, şi nici nu va uita vreodată, şocul desprinderii de locul natal, chinurile şi privaţiunile din primii ani. Puţine au fost familiile care să nu fi pierdut pe cineva drag acolo, cei mai mulţi decedaţi înainte de vreme. În spatele fiecărui nume stă un suflet mutilat de această aberantă măsură dictată de un regim totalitar”.
Localitățile întemeiate de cei deportați
În regiunile Ialomița și Galați au luat ființă 18 localități noi, întemeiate de deportaţi.
Acestea sunt: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna (în raioanele Călărași, Brăila, Călmățui, Galați, Slobozia, Lehliu și Fetești).
Deportarea a fost justificată oficial prin dorința de a „curăța“ zona de la granița cu Iugoslavia, din cauza temerilor legate de fugarii politici și grupurile de partizani, soldând astfel curmarea unui număr mare de vieți prin chin și sacrificiu.
Foto credit: Facebook / Deportat în Bărăgan
