Viaţa Sfintei Maria Egipteanca (III)

În cele ce urmează vă prezentăm continuarea textului din Triod care prezintăviaţa Sfintei Maria Egipteanca scrisăde Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului:

După ce a spus acestea și și-a sfârșit aici is­torisirea, s-a pornit să facă metanii.

Bătrânul a strigat, iarăși, cu lacrimi:

„Binecuvântat este Dumnezeu, Care a făcut lucruri mari și minunate, slăvite și neobișnuite, cărora nu este număr. Bine­cuvântat este Dum­nezeu, Care mi-a arătat cât de multe lucruri dăruiește celor care se tem de El. Cu adevărat Doamne, n-ai părăsit pe cei care Te caută pe Tine“.

Femeia însă, punând mâna pe bătrân nu i-a îngăduit deloc să facă metanie, ci i-a zis:

„Te jur pe Mântuitorul Hristos, Dumne­zeul nostru, omule, să nu spui la nimeni nimic din cele ce-ai auzit, până când Dum­nezeu mă va lua de pe pământ. Acum mergi în pace; iar în anul ce vine mă vei vedea iarăși pe mine, și eu pe tine, păziți fiind de harul lui Dumnezeu. Fă, dar, pen­tru Domnul, ceea ce îți poruncesc acum. În Sfân­tul și Marele Post al anului viitor să nu treci Ior­da­nul, după cum obișnuiți să faceți în mănăstire“.

Zosima s-a minunat când a auzit că-i vestește și rân­duiala mănăstirii. N-a spus nimic altceva decât: „Slavă lui Dumnezeu, Care a dat haruri mari celor care-L iubesc pe El“.

Femeia i-a zis atunci:

„Rămâi, părinte, după cum am spus, în mă­năstire. Căci chiar dacă vei voi să ieși, nu-ți va fi cu putință. Iar în sfânta seară a Cinei celei de Taină, ia Trupul și Sângele de viață făcător al lui Hristos într-un vas sfințit, vrednic de asemenea Taine, și adu­-mi-Le. Să stai cu Ele pe malul Ior­da­nului, care se învecinează cu locuințele ome­nești. Eu voi veni acolo ca să mă împărtă­șesc cu Darurile de viață făcătoare. N-am mai avut parte de această sfințenie de când m-am împărtășit în biserica Înainte­mergătorului, cu puțin timp îna­inte de a trece Iordanul. Iar acum o doresc cu o dragoste nestăpânită. Pentru aceea cer și mă rog să nu treci cu vederea cererea mea, ci adu-mi negreșit asemenea Taine de viață făcă­toare și dumnezeiești, în același timp în care Domnul a făcut pe uce­nici părtași dumnezeieștii Cine. Iar părintelui Ioan, starețul mănăstirii în care lo­cuiești, spu­ne-i aceasta: «Ai grijă de tine și de turma ta, căci se petrec acolo urâte lucruri care au nevoie de îndreptare». Nu vreau însă ca să i le spui acum acestea, ci când îți va îngădui Domnul“.

După ce-a spus bătrânului cuvintele a­ces­tea și după ce a zis: „Roagă-te pen­tru mine!“, a fugit, iarăși, în adâncul pus­tiei. Zosima și-a plecat ge­nunchii, s-a în­chinat locului în care au stat pi­cioarele ei și, dând slavă și mulțumire lui Dum­nezeu, slăvind și bine­cuvântând pe Hristos, Dum­­nezeul nostru, s-a întors, bucurându-se cu su­fletul și cu trupul. Străbătând din nou acea pustie a ajuns la mănăstire în ziua în care obiș­nuiau să se întoarcă monahii acolo.

*

În anul acela, Zosima a ținut pe toate sub tăcere și n-a îndrăznit să spună nimă­nui nimic din cele ce-a văzut. În sinea sa însă se ruga lui Dumnezeu să-i arate, ia­răși, chipul acela dorit. Se mâhnea și se întrista, gândindu-se la lun­gimea anului și voia ca anul să se facă de-o zi, de era cu putință. Iar când a sosit Duminica de la începutul Sfințitului și Marelui Post, toți cei­lalți au ieșit îndată, cântând obiș­nuita rugăciune, dar pe el l-a apucat o boala cu fierbințeli și l-a silit să rămână în mănăstire. Atunci Zosima și-a amintit de cuvintele cuvioasei: „Chiar dacă vei voi să ieși din mănăstire, nu-ți va fi cu pu­tință“. După trecerea câtorva zile, s-a scu­lat de pe patul de boală și a rămas mai departe în mănăstire.

Când monahii s-au întors, iarăși, și s-a apro­piat seara Cinei celei de Taină, Zosi­ma a făcut cum i s-a poruncit. Într-un po­tir mic a luat cura­tul Trup și cinstitul Sân­ge al lui Hristos, Dumne­zeul nostru, iar într-un paneraș a pus smochine, finice și puțină linte muiată în apă. A plecat deci când s-a făcut seară târziu și s-a așezat pe malul Iordanului, așteptând sosirea cuvi­oasei. Sfințita femeie zăbovea. Zosima în­să n-a adormit, ci privea cu stăruință spre pustie, aș­teptând să vadă ceea ce dorea să vadă. Și, pe când sta jos, zicea bătrânul în sinea sa: „Oare, nu cumva eu ne­vred­ni­cul am împiedicat-o să vină! Oare, nu cumva a venit și pentru că nu m-a găsit s-a întors iarăși!“ Zicând acestea a plâns și plângea cu suspine. A ridicat, apoi, ochii către cer și a rugat pe Dumnezeu, zicând: „Să nu mă lipsești, Stăpâne, să văd iarăși ceea ce ai îngăduit să văd! Să nu plec gol, ducând cu mine mustrarea păcatelor mele!“ Rugându-se acestea cu lacrimi a trecut la alt gând, căci zicea întru sine: „Dar ce va fi chiar dacă va veni? Nu este nici o barcă. Cum va trece Iordanul și cum va veni la mine? Vai de mine, nevredni­cul! Vai de mine, nefericitul! Cine m-a lipsit, într-adevăr, de un asemenea bine?“ Pe când bătrânul gândea acestea, iată a venit și cuvioasa femeie. Ea stătea de par­tea cealaltă a Iordanului de unde și ve­nea. Zosima s-a sculat, bucu­rându-se, ve­selindu-se și slăvind pe Dumnezeu. Și, ia­răși, s-a muncit cu gândul că n-ar putea să treacă Ior­danul. O vede însă că înseamnă Iordanul cu semnul cinstitei cruci, căci după cum spunea, în noaptea aceea era lună plină, și odată cu face­rea semnu­lui crucii a pășit pe apă și mergea pe dea­supra apelor, îndreptându-se către el. Zosima voia să-i facă metanie, dar l-a oprit strigând, pe când mergea încă pe apă:

„Ce faci, părinte? Ești preot și ții în mână și Tainele dumnezeiești“.

Zosima a dat ascultare vorbelor ei. Când a ajuns la uscat, a zis către bătrân:

„Binecuvintează, părinte, binecuvintea­ză!“.

El a răspuns tremurând, căci îl cu­prinsese spaima la vede­rea aceea prea minunată:

„Cu adevărat Dumnezeu este nemincinos, căci El a făgăduit că cei care se cu­rățesc pe ei înșiși se vor asemăna lui Dum­nezeu, atât cât este cu pu­tință. Slavă ție Hristoase, Dum­nezeul nostru, Care n-ai îndepărtat rugă­ciunea mea și mila Ta de la robul Tău. Slavă ție Hristoase, Dumne­zeul nostru, Care mi-ai arătat prin această roabă a Ta cât de mult mă depărtez de desăvârșire“.

Și după ce a spus acestea, femeia i-a cerut să rostească Sfântul Simbol de Cre­dință și rugă­ciunea: „Tatăl nostru, Ca­re ești în ceruri…“ După ce a îndeplinit acestea și s-a sfârșit rugăciunea, a dat bă­trânului obișnuita sărutare a dra­­gostei. Și, astfel, s-a împărtășit cu Tainele de viață fă­că­toare. Apoi, și-a ridicat mâinile spre cer, a suspinat cu lacrimi și a strigat așa:

„Acum liberează pe roaba Ta, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că au văzut ochii mei mân­tuirea Ta!“.

După aceea, a spus bătrânului:

„Iartă-mă, părinte, dar îndeplinește altă do­rință a mea. Acum du-te în mănăstire, păzit fiind de harul lui Dumnezeu. În anul următor vino, ia­răși, la acel pârâu unde m-ai întâlnit mai înainte.

Vino, negreșit, pentru Domnul, și mă vei vedea din nou, după cum vrea Domnul“.

„Dacă ar fi fost cu putință, i-a răspuns el, să te urmez de acum înainte și să-ți văd mereu cinstita ta față! Îndeplinește însă o singură cerere a bă­trâ­­nului și gustă puțină mâncare din cele din hrana pe care am adus-o aici. Şi aceasta zicând, i-a arătat ei cele ce, adusese în coşniţă. Iar ea cu vârfurile degetelor atingându-se de linte, şi ca trei grăunţe luând, la gura sa le-a adus şi a zis: Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte firea sufletului nespurcată. Şi iarăşi a zis către bătrânul: Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te, aducându-ţi aminte totdeauna de a mea ticăloşie. Iar el s’a închinat înaintea picioarelor ei şi o poftea să se roage lui Dumnezeu pentru Biserici şi pentru împăraţi şi pentru dânsul. Şi aceasta cerându-o cu lacrămi, o a lăsat să se ducă, singur suspinând şi tânguindu-se; pentru că nu îndrăznea să o oprească pre ea mai mult, că de ar fi şi voit, neoprită era. Iar aceea iarăşi însemnând Iordanul, a trecut pre deasupra apei, ca şi mai nainte; iară bătrânul s’a întors, cuprins de bucurie şi de frică, şi se defăima pre sine, şi-i era jale, că nu ştia numele Cuvioasei; nădăjduia însă să o câştige aceasta în anul viitor.

Trecând anul, a mers Zosima iarăşi în pustie, toate plinindu-le dupre obiceiu, şi alerga spre acea prealuminată vedenie. Şi trecând lungimea pustiei şi ajungând la oarecari semne carile îi arătau locul cel căutat, privea în dreapta şi în stânga, şi în toate părţile căuta cu ochii, ca un vânător preaiscusit, unde şi-ar fi putut câştiga vânatul cel plăcut. Iară dupre ce de nicăiri n’a văzut aşa ceva mişcându-se, a început a se uda pre sineşi cu lacrămile, şi ridicându-şi la Cer ochii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pre carea în pustia aceasta o ai ascuns! Arată-mi, rogu-mă, pre îngerul cel în trup, căreia a se asemăna nu este vrednică toată lumea. Aşa rugându-se, a ajuns la locul pre care pârâul acela îl însemna, şi stând pre marginea aceluia, a văzut pre partea ce era spre răsărit pre Cuvioasa moartă zăcând, cu mâinile strânse precum se cădea şi cu faţa întoarsă spre răsărit. Spre carea alergând, picioarele fericitei cu lacrămile sale le-a spălat, pentru că n’a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plângând mult, şi Psalmii cei cuviincioşi la trebuinţa vremii aceleia cetindu-i, a făcut rugăciunea cea de îngropare, şi zicea întru sineşi: Oare îngropa-voiu trupul Cuvioasei, sau doară nu-i va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta? Şi acestea în gândul său socotindu-le, a văzut lângă capul ei pre pământ închipuită scrisoarea aceasta: Îngroapă, Avva Zosima, la acest loc trupul smeritei Mariei. Dă ţărâna ţărânei, şi te roagă Domnului pentru mine, ceea ce am răposat în luna lui Farmutie eghipteneşte, iară greceşte Aprilie întâiu, în chiar noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, dupre împărtăşirea Dumnezeeştii Cinei ceii de Taină.

Această scrisoare cetindu-o bătrânul, mai întâiu gândea, cine este cel ce a scris? Pentru că ea, precum zicea, nu ştia carte. Însă s’a bucurat foarte, că s’a înştiinţat de numele Cuvioasei. Şi a cunoscut că Cuvioasa când s’a împărtăşit lângă Iordan cu Dumnezeeştile Taine, îndată la locul acela s’a luat, unde s’a şi pristăvit; şi unde el a călătorit calea cea de douăsprezece zile ostenindu-se, acolò Măria într’un ceas a trecut, şi îndată către Dumnezeu s’a dus. Atunci bătrânul, lăudând pre Dumnezeu, şi cu lacrămile udând pământul şi trupul Cuvioasei, a zis întru sineşi: Vremea este, o, bătrânule Zosima, ca cea poruncită ţie să o săvârşeşti; ci cum vei săpa, ticăloase, neavând nimic în mâini? Şi aceasta zicând, a văzut nu departe un lemnişor mic aruncat în pustie, pre carele luându-l, a început a săpa cu dânsul. Însă uscat fiind pământul, nicidecum nu asculta pre bătrânul cel ce se ostenea, carele săpa udându-se cu sudorile şi nimic nu putea să sporească. Şi suspinând foarte dintru adâncul sufletului, a văzut un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei Măriei şi lingându-i picioarele. Deodată s’a cutremurat, temându-se de acea hiară, iară mai apoi aducându-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că adecă niciodată hiară nu a văzut, şi însemnându-se cu semnul crucii, a crezut că nevătămat se va păzi cu puterea celeia ce zăcea. Leul a început a se apropia cu linişte de bătrânul, cucerindu-se cu semnele lui, ca cum i s’ar închina. Iară Zosima a zis către leu

„De vreme ce, fiară, marea cuvioasă a îngă­duit ca să i se îngroape trupul, iar eu sunt bătrân și nu am putere să fac groapa, căci nu am sapă potrivită pentru această treabă, și apoi nu pot să mă întorc atâta cale ca să aduc o unealtă potri­vită, fă, așa­dar, cu unghiile tale ceea ce trebuie, ca să dăm pământului trupul cuvioasei“.

Și îndată, la cuvântul bătrânului, leul a făcut cu picioarele de dinainte o groapă atât cât era de ajuns să îngroape trupul. După ce iarăși bătrânul a spălat cu la­crimi picioarele cuvioasei și după ce s-a rugat mult pentru toate, a acoperit cu pă­mânt trupul ei. De față era și leul. Trupul cuvioasei era gol ca și mai înainte și nu avea nimic altceva decât acea haină ruptă pe care i-a aruncat-o Zo­sima, cu care Ma­ria, cu fața întoarsă, și-a aco­perit unele părți ale trupului ei. După aceea, au plecat amândoi: leul a plecat spre adâncul pus­tiei, ca o oaie, iar Zosima s-a întors bine­cuvân­tând și lăudând pe Hristos, Dumne­zeul nostru.

Când a ajuns la chinovie, a dezvăluit toate mo­­­nahilor fără să ascundă ceva din cele ce a auzit și a văzut. Le-a povestit pe toa­te cu de-amă­­nun­tul de la început, încât toți se minu­nau de mărețiile lui Dumne­zeu și au săvârșit cu frică și cu dor pome­nirea cuvioasei. Iar Ioan, starețul mănăs­tirii, a găsit în mănăstire unele lucruri ca­re aveau nevoie de îndreptare, pentru ca nici în aceasta să nu fie zadarnic cuvân­tul cuvioasei.

Zosima s-a săvârșit în acea mănăstire, în vârstă de o sută de ani.

*

Monahii au transmis prin grai, din om în om, această istorisire și ofereau pilda de obștească folosință celor care voiau să o asculte. Până azi n-am auzit de la nimeni că poves­tirea aceasta este predată în scris. Eu, ceea ce am auzit prin viu grai, aceea o fac cunoscută prin această isto­risire scri­să. Se poate întâmpla ca și alții să fi scris viața cuvioasei și negreșit mai strălucit decât mine; o asemenea scriere, la a mea cunoștință n-a venit. Am scris-o după pu­terea mea. N-am voit să prefer altceva de­cât adevărul. Dumnezeu, Care răsplătește cu dărnicie pe cei care scapă la Dânsul, să dea ca răsplată folosul celor care vor citi istorisirea, iar pe cel care a poruncit să fie predată în scris să-l învredni­cească a-l face părtaș stării și vredniciei acestei fe­ricite, despre care vorbește povestirea, împreună cu toți care au bine­plăcut Lui din veac, prin contemplație și fapte.

Să dăm și noi slavă lui Dumnezeu, Îm­păratul veacurilor, ca să ne învredni­cească să dobândim milă în ziua Judecății, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciu­nea, totdeauna împreună cu Tatăl cel fără de început și cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Comentarii Facebook


Știri recente