Duminica a 25-a după Rusalii
(Pilda samarineanului milostiv)
Luca 10, 25-37
În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? Iar el, răspunzând, a zis: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi». Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.
Biserica a rânduit ca în Duminica a 25-a după Rusalii să fie citită Evanghelia care conţine Pilda samarineanului milostiv, rostită de Mântuitorul, una dintre cele mai frumoase parabole atât din punctul de vedere al conţinutului, cât şi din punctul de vedere al naraţiunii.
Un învăţător de Lege s-a apropiat de Iisus ispitindu-L şi întrebând ce să facă pentru a moşteni viaţa de veci. Mântuitorul îi răspunde printr-o întrebare Ce e scris în Lege? Cum citeşti în ea?, arătându-i că i-a înţeles viclenia. Învăţătorul de Lege i-a răspuns combinând texte din Levitic, Deuteronom şi Iosua 22, 5: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Cărturarul I-a făcut dovada că îşi merită titlul de învăţător al Legii Vechiului Testament şi primeşte sfatul: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu (Luca 10, 25-28). Dar mai cere o lămurire: Şi cine este aproapele meu? Problema învăţătorului de Lege era tocmai aceea pentru care Se întrupase Iisus: „Învăţătorule, ce să fac după ce ştiu totul despre Dumnezeu? Ce să fac pentru ca ceea ce cred să mă ducă în Împărăţia cerurilor?“
Interpretarea istorică a parabolei
Aici sunt implicate în acţiune o serie de persoane aparţinând unor grupări religioase ale timpului. Astfel, cel căzut între tâlhari ar fi un esenian, un evreu înstrăinat de credinţa şi de cultul de la Templu, dar foarte apropiat de ocupantul roman şi de cei din familia lui Irod.
Istoricul iudeu Iosif Flavius vorbeşte de esenieni ca a treia dintre filozofiile sau şcolile de gândire evreieşti. Se pare că esenienii au apărut în istorie sub domnia lui Ionatan (160-142 î.Hr.) şi probabil provenind dintre hasidimii epocii Macabeilor. Cât priveşte numărul lor, după Filon din Alexandria, s-ar fi ridicat la circa 4.000 de persoane care locuiau în satele şi oraşele Iudeii. Se ocupau şi cu studiul comun al moralei şi al problemelor religioase, inclusiv interpretarea cărţilor sfinte. Tot Filon ne informează că numele esenienilor ar însemna «pioşi». Ei au fost adversari hotărâţi ai Mântuitorului, dar nu au luat parte la condamnarea Lui. Au fost numiţi în Evanghelii «irodieni», «oameni care poartă veşminte moi şi se află în casele regilor», iar singurii regi în Palestina la acea dată erau cei din familia lui Irod. Între cauzele care au dus la apariţia acestei grupări se numără şi decadenţa clerului de la Templul din Ierusalim. Se cunoaşte faptul că, pe timpul lui Antioh IV Epifanius, o mare parte dintre preoţi, în special cei tineri, s-au îndepărtat de tradiţiile iudaice străvechi, acceptând influenţe străine, mai ales elenistice. Astfel se ruşinau de circumciziune, abandonau îndatoririle sacerdotale, concurând la jocurile păgâne. Esenienii respectau cu scrupulozitate puritatea ceremonială, nu participau la cultul de la Templu (trimiteau doar ofrande), nu aduceau jertfe de animale, practicau comunitatea bunurilor şi celibatul, nu deţineau sclavi. Aveau preoţii lor, ospeţe religioase, un cult al soarelui şi al îngerilor (pentru esenieni numele îngerilor era tot aşa de sfânt ca şi cel al lui Dumnezeu), deşi admiteau că Dumnezeu este Unul. Erau împotriva jurământului, a folosirii armelor, admiteau nemurirea sufletului, dar nu şi învierea trupurilor. Arătau un mare respect faţă de sabat şi faţă de Lege (Tora). Săpăturile arheologice din anii 1951 şi din anii 1954-1956, în câmpul de ruine de la Qumran, au scos la iveală ruinele unui locaş aparţinând comunităţii eseniene de lângă Marea Moartă. S-au descoperit zeci de grote cu un număr impresionant de manuscrise, pe pergament şi papirus, cu texte din mai toate cărţile Vechiului Testament. Între manuscrise se numără: Imnele eseniene, Războiul fiilor luminii cu fiii întunericului, Regula Comunităţii etc. Împotriva unora dintre aceste învăţături se pronunţă şi Sfântul Apostol Pavel în Epistolele sale, în special combătând doctrina exgerată despre cultul îngerilor (Evrei I, 14).
Ostilitate sau deschidere pentru cel diferit de noi?
Parabola samarineanului milostiv ilustrează comportamentul şi atitudinea unor grupări politico-religioase faţă de esenieni şi confirmă pe deplin existenţa unei ostilităţi violente împotriva lor. Se poate spune că esenianul a primit o corecţie din partea unui tâlhar, care în realitate ar fi fost un zelot aparţinând unei grupări religioase şi politice rivale.
Această grupare întruchipa naţionalismul extremist iudaic, fiind produsul setei de eliberare naţională a poporului iudeu. Ei apar în Istoria iudeilor, despărţindu-se de farisei, în timpul recensământului organizat de Quirinius, în anul 6 d.Hr. Conduşi de Iuda Galileanul şi de Sadoc fariseul au împins poporul la o răscoală împotriva romanilor.
În Evanghelii şi Epistolele Sfinţilor Apostoli, ei primesc diferite denumiri, porecle şi nume criptice, destul de enigmatice (cananeeni, galileeni, sicari, trestie clătinată de vânt), pentru a nu stârni bănuielile romanilor. În general, ei sunt numiţi în textele neotestamentare, în textele rabinice, la esenieni sau Iosif Flavius, sub numele de «tâlhari». Ei uzau de toate mijloacele, inclusiv de a ucide, pentru a se debarasa de ocupantul străin sau de conaţionalii lor, suspectaţi de colaboraţionism.
Deoarece se foloseau de un cuţit, numit de romani sica, erau denumiţi şi sicari. Trei dintre ucenicii Mântuitorului erau zeloţi: Simon Zelotul sau Cananeanul, Iuda Iscarioteanul (bărbat purtător de cuţit) şi Nathanael. Episodul misterios al blestemării smochinului neroditor (Marcu 12, 13-21 şi 20-21; Matei 21, 18-20) poate fi interpretat ca o neacceptare a propunerilor lor de a găsi în Iisus pe acel Mesia războinic pe care-L doreau să-L aştepte.
Având în vedere toate acestea, se poate explica indiferentismul preotului şi levitului care „au trecut pe alături“.
Cine erau samarinenii?
Esenianul nu mai era considerat ca un apropiat din cauza nepracticării cultului la Templul din Ierusalim. Dar un străin considerat de către evrei, un samarinean, va fi cel care-l va ajuta şi îl va îngriji.
Samaritenii sau samarinenii apar în trecutul îndepărtat al istoriei evreilor, oprindu-se undeva la momentul căderii Samariei, în anul 722 î.Hr., sub stăpânire asiriană. Ei erau descendenţi ai coloniştilor aduşi în diferite epoci pentru a repopula Samaria. Nu respectau întreaga Lege, ci numai Pentateuhul lui Moise, erau monoteişti, aveau un templu propriu construit pe Muntele Garizim şi păstrau ideea mesianică. Construirea templului pe Muntele Garizim, după informaţiile lui Iosif Flaviu, a ţinut de dorinţa preotului Manase, căsătorit cu o păgână, de a-şi practica sacerdoţiul. Socrul său, Sanbalat, îi va construi un templu pe cel mai înalt munte din Samaria, Garizim.
Samarineanul s-a dovedit a fi aproapele celui căzut între tâlhari, aşa cum recunoaşte şi învăţătorul de Lege: cel ce a făcut milă cu el.
Prin urmare, Mântuitorul a vrut să arate foarte concret că aproapele trebuie să fie oricare dintre oameni, deoarece sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu spre asemănarea cu El. Şi cel de un alt neam, şi cel de o altă credinţă, deoarece era evidentă diferenţa de credinţă dintre samarinean şi esenian.
Interpretarea alegorică a pildei
Dar pilda poate avea şi o interpretare duhovnicească, mai ales dacă se ţine seama de apropierea Postului Naşterii Domnului.
Coborârea de la Ierusalim la Ierihon reprezintă înstrăinarea de Dumnezeu a omenirii păcătoase. „Taina mântuirii neamului omenesc se dezvăluie în pilda aceasta. Omul care cobora de la Ierusalim spre Ierihon şi a căzut între tâlhari, fiind dezbrăcat, rănit şi lăsat aproape mort, reprezintă neamul omenesc, care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi, adevăraţi tâlhari răpitori şi ucigaşi de suflete. Coborârea de la Ierusalim spre Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu“.
Samarineanul milostiv, aparent un călător, era considerat de evrei un străin. Tocmai aici este taina pildei ca un străin de neam şi de credinţă faţă de evrei să fie milostiv şi binevoitor cu un evreu. Faptul că l-a îngrijit, i-a uns rănile cu untdelem şi vin, arată grija acestuia faţă de persoana umană a cărei demnitate trebuie respectată. Din acest motiv Mântuitorul Hristos, Samarineanul milostiv prin excelenţă, doreşte ridicarea naturii umane căzute în păcat şi patimi şi ne dăruieşte vindecare prin Sfintele Taine ale Bisericii – Casa de oaspeţi, Botezul, Spovedania şi Sfânta Euharistie.
Casa de oaspeţi, unde a fost transportat „cel căzut între tâlhari“, reprezintă Biserica lui Hristos, care trebuie văzută ca un spital unde oamenii sunt supuşi unor tratamente medicale şi vindecaţi.
„Adevărata frăţie dintre oameni se întemeiază pe milă, pe iubire“
Acţiunea samarineanului milostiv reprezintă fapta cea bună săvârşită fără a se cere vreo recompensă si constituie un îndemn către noi toţi la săvârşirea milei creştine: „Mergi şi fă şi tu asemenea“ (cf. Lc. 10, 17). Fapta samarineanului milostiv simbolizează activitatea caritabilă sau filantropică a Bisericii creştine, implicată din ce în ce mai mult în programe de asistenţă socială, şi care a înfiinţat cămine pentru copii, case pentru bătrâni, cantine sociale pentru săraci, unităţi medicale pentru bolnavi. Din păcate, medicii noştri au plecat din ţară pentru o viaţă mai bună. Dar, cu toate acestea, Bunul Dumnezeu a făcut ca medici străini de neam şi de ţară să fie prezenţi la noi şi să organizeze sistemul medical de urgenţă şi nu numai.
Într-o societate consumistă în care omul este condus de egoism şi de dorinţa de îmbogăţire rapidă, în care semenii nu mai sunt consideraţi fraţi, samarineanul milostiv este un exemplu pilduitor pentru cei ce doresc să-i ajute pe cei aflaţi în situaţii dificile. Astfel, sunt mulţi care s-au înstrăinat ca rude, părinţi care şi-au abandonat propriii copii sau îi ucid, copii care au uitat de părinţii lor şi i-au părăsit, rude şi prieteni care au uitat unii de alţii sau, mai rău, au devenit duşmani.
„Adevărata frăţie dintre oameni se întemeiază pe milă, pe iubire – cum sublinia preotul mărturisitor Ilarion Felea… În familia omenirii, nimeni nu trebuie dispreţuit, batjocorit sau nedreptăţit, ci toţi să se înfrăţească în iubire, în milă şi în toate simţămintele frăţeşti. Nu simte omul fericire şi bucurie mai mare în suflet decât atunci când face bine, când are milă de cel nenorocit şi când dă o mână de ajutor frăţesc aceluia care are nevoie de el.“
Pilda samarineanului milostiv din această duminică a 25-a după Rusalii ne îndeamnă înaintea începerii Sfântului Post la acţiuni de caritate sau filantropice asemenea binefăcătorului din textul evanghelic pentru ca postul nostru să fie împlinit prin milostenie.
Articol publicat în Lumina de Duminică din data de 16 noiembrie 2014
