Spre Împărăția Luminii, cu nădejde și smerenie

Lumină și bucurii negrăite izvorăsc acum din Mormântul gol, unde fusese așezat pentru puțin timp Trupul purtător de viață al Celui care dăruiește tuturor viață veșnică.

Uimire, teamă, lacrimi și omenești păreri avuseseră în zilele acelea ucenicii Domnului, martori ai Sfintelor Pătimiri din cetatea unde trebuia să domnească pacea…

Ca întotdeauna în istorie, nedreptățile s-au ținut lanț. Învinuiri, scenarii meschine, urmăriri și delațiuni preocupau pe mai-marii poporului și ai sinagogii.

Imnograful a reținut perfect atmosfera: Acum se întinge condeiul răspunsului de judecată de la judecătorii cei nedrepți și Iisus Se judecă și Se osândește spre răstignire și împreună pătimește făptura, văzând pe Domnul pe Cruce; Cel ce pătimești după firea Trupului pentru Mine, Bunule, Doamne, slavă Ție.

Judecăți omenești nedrepte și orgolii ce aveau să fie înlăturate prin Învierea Celui fără început și fără sfârșit.

Învierea Domnului a schimbat la propriu și la figurat Ierusalimul, cu autorități și sumedenie de persoane ostile Celui care venise ca lumea să aibă viață și încă din belșug să aibă.

Aducându-ne aminte de îndelunga răbdare a Domnului, de umilințele și smerenia fără margini ce le-a avut, nu putem spune decât: Slavă îndelung-răbdării Tale Doamne, Slavă Ție Doamne, Slavă Ție!

Tristețea aducerilor aminte de atunci și din fiecare săptămână a Sfintelor Pătimiri se risipește odată cu salutul vestitor de biruință că Hristos a înviat.

În aceste zile de bucurie deplină auzim de multe ori cântându-se în biserică: „Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul, și pământul, și cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru care S-a preaslăvit”.

Toate sunt pline de lumină. Nu este vorba doar de lumânările care pur și simplu inundă planeta, ci mai ales de lumina din suflete adunată prin pocăință și mărturisire, rugăciuni, privegheri, meditații, fapte bune, între acestea aflându-se iertarea și iubirea vrăjmașilor. Dintre toate virtuțile pe care le-a amintit perioada Sfântului și Marelui Post al Păresimilor, poate cel mai greu de împlinit este tocmai iertarea pe care trebuie s-o oferim altora.

De cele mai multe ori rămânem restanțieri, neîmplinitori ai poruncii Domnului: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă fac rău și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din Ceruri”, și uităm că Mântuitorul Iisus Hristos a murit pe Cruce iubindu-Și vrăjmașii și rugându-Se pentru iertarea prigonitorilor.

Iertarea și iubirea vrăjmașilor sunt proprii oamenilor care se află aproape de Dumnezeu prin viața și trăirea lor, celor care nu mai privesc înapoi, celor care au puterea să treacă peste nimicnicii omenești, orgolii și lucruri mărunte. Dacă suntem realiști, trebuie să recunoaștem că orice virtute se împlinește cu un anumit efort, de cele mai multe ori cu multă osteneală și cu răbdare fără margini. Iertarea parcă-i cea mai grea. Mai ales când se realizează în mod deplin, fără să mai rămână în suflet vreo umbră de răutate, oricât de mică ar fi ea.

Săptămâna care succedă sărbătorii Învierii Domnului este caracterizată de caracterul doxologic al slujbelor în comparație cu săptămâna care precedă praznicul și în care întâlnim mai ales rugăciunile și cântările de pocăință. Dacă ascultăm cu atenție alcătuirile liturgice ale imnografilor, descoperim bucuria lor exprimată ca bucurie a Bisericii întregi în aceste zile de negrăită prăznuire. Se adaugă apoi și cuvântul marelui Arhiepiscop al Constantinopolului alcătuit pentru Sfânta și luminata Zi a slăvitei și mântuitoarei Învieri: „De este cineva bine-credincios iubitor de Dumnezeu să se bucure de acest praznic frumos și luminat. De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se întru bucuria Domnului său…”

După cum spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, acum toți își primesc răsplata, cei din ceasul întâi, cu plata cea dreaptă, cei din ceasul al treilea cu mulțumire să prăznuiască, cei din ceasul al șaselea și al nouălea, nicidecum îndoindu-se. Cei din ceasul al unsprezecelea, netemându-se din pricina întârzi-erii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel de pe urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; și pe cel de pe urmă miluiește, și pe cel dintâi mângâie; și aceluia plătește, și acestuia dăruiește; și faptele le primește, și gândul îl ține în sea-mă, și lucrul îl prețuiește, și viața o laudă… Cuvintele inspiratului arhipăstor subliniază bunătatea Stăpânului față de toți lucrătorii din via Sa, dar accentuează că unora le plătește (după dreptate, pentru multă osteneală), iar altora dăruiește (după nemăsurata Sa bunătate, fără să merite de fapt cei în cauză). Aici se arată, iară și iară, negrăitele taine ale lui Dumnezeu și marea Sa milostivire, care copleșește toată făptura.

Doar atât, că mulți dintre noi nu venim către El nici în ceasul al unsprezecelea, nici în al doisprezecelea, preferând să rămânem departe, în lumea păcatului, în uitare de Dumnezeu și de noi înșine.

Sărbătoarea Învierii Domnului reînnoiește în noi nădejdea mântuirii și bucuria comuniunii cu Cerul și cu cei din preajmă. Trebuie să ne deschidem sufletul și să-L primim pe Cel care a răsărit din mormânt iertare tuturor. În aceste zile nimeni nu trebuie să se tânguie pentru păcate. Domnul a biruit puterea morții, a întunericului, a păcatului, a urii, a uitării, a pierzării.

Biruința Sa asupra morții este și biruința noastră. Avem încredințarea că vom învia și noi în ziua aceea și vom fi împreună cu Domnul vieții veșnice întru Împărăția Sa.

Săptămâna Luminată a împrumutat numele și strălucirea de la luminata și sfânta Zi a Paștilor. În acest răstimp, atmosfera liturgică a Bisericii este icoană a negrăitelor frumuseți pregătite celor care iubesc Persoanele Preasfintei Treimi și lumea Sfinților. Lumânările de ceară curată, strălucirea veșmintelor, podoabele bisericilor, cântările și rugăciunile alcătuite cu duh doxologic de Sfinții Părinți și imnografi creștini arată bucuria tuturor și lumina adusă în lume de Biruitorul întunericului și al morții.

Niciodată în tot cursul anului liturgic bisericesc nu întâlnim mai multă nădejde de mântuire și nu-L simțim pe Dumnezeu mai aproape de noi.

De la slujbe, cântări, rugăciuni obișnuite, gesturi și până la salutul vestitor de biruință „Hristos a înviat”, toate mărturisesc că suntem martorii unei minuni negrăite, care a schimbat mersul istoriei și a dat tuturor lucrurilor un sens profund.

Până și slujba de înmormântare a creștinilor sau a clericilor în această perioadă conține doar cântări de nădejde și bucurie, cu încredințarea că Cel ce a înviat din morți ne va învia și pe noi, cei căzuți în multe păcate. Creștinii evlavioși consideră moartea ca o zi de Paști, adică o trecere de la pământ la cer, din stricăciune la nestricăciune. Acești oameni nu se tem de moarte pentru că vor să fie împreună cu Hristos în veci.

Mântuitorul ne spune tuturor celor ce cred în Învierea Lui: Bucurați-vă! Nu vă temeți! Eu am biruit moartea.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 9 mai 2013, apărut sub semnătura Părintelui Arhim. Timotei Aioanei)

Comentarii Facebook


Știri recente