Frumusețea aproape ireală de broboadă neagră a Catrinei lui Moromete ne-a făcut cunoștință cu lumina sufletului Luminiței Gheorghiu, care reușea să străbată drumul de la ecran la spectator cu seninătate folosindu-se de zâmbet neașteptat. Am văzut-o cu toții după ani la Berlin, filmul în care juca rolul principal luând, neașteptat iarăși, Ursul de Aur. Este vorba bineînțeles de „Poziția copilului”.
Demnă, lucidă și atât de frumoasă, trecea fără greutate prin emoție și prin strălucirea Berlinului, așa cum o făcuse și la Cannes cu ani în urmă. O minunată lecție de viață și demnitate. Dar viața n-a fost roz în ceea ce o privește pe Luminița Gheorghiu, lecțiile sale fiind unele mai dure ca o stâncă. Din discuția pe care am avut-o cu actrița am aflat că ceea ce a ajutat-o mereu a fost credința în Dumnezeu.
„N-aș putea să trăiesc fără sprijinul credinței. Îmi dă o forță. Nu mă duc foarte des la biserică, dar am un obicei, acatistele, ca să fiu foarte sinceră. Credința îmi dă o forță. Pe cine să te sprijini? Te mai trădează oamenii, te mai trădează viața și atunci singurul care nu te trădează e Dumnezeu. Ca să-ți faci un prieten trebuie să simți în timp că ai niște afinități cu o persoană. Prietenia o cimentează timpul. Prietenia nu se întreține, relațiile se întrețin. N-am întreținut niciodată relații. Am prieteni cu care nu vorbesc o perioadă lungă, ori pentru că n-am timp, ori din alte motive. Nu-l văd, nu o văd, dar știu că e acolo. Avem o anumită căldură, o numită înțelegere când e vorba de aceste prietenii.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
