Biserica Ortodoxă cinstește la 16 august pe Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache. În istoria poporului român, la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, a rămas o mărturie de credință exemplară: aceea a voievodului Constantin Brâncoveanu și a familiei acestuia. În plus, acest voievod, prin preocupările sale, va fi cel care va influența peste veacuri întreaga artă și cultură ortodoxă. Mergând pe linia marilor conducători ai neamului românesc, alături de Ștefan cel Mare și Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu și cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și Ianache sfetnicul, ginerele său, au marcat profund viața societății românești – datorită credinței lor puternice de care nu s-au despărțit nici în fața morții – și preocupărilor culturale de la curtea domnească din timpul lor.
Creatorul unei epoci distincte, atât pe linie politică dar și bisericească, Constantin Brâncoveanu reprezintă un punct luminos în șirul voievozilor români. Un important punct de reper al domniei sale a fost acela al practicării unei diplomații de excepție, precum și accentul deosebit pus pe stabilirea relațiilor personale cu marii conducători ai perioadei sale. Având rădăcini voievodale, tânărul Constantin era boier după tată din spița lui Matei Basarab. Născut în anul 1654, în satul Brâncoveni, din fostul județ Romanați, și rămas orfan de tată la numai un an din viață, a fost crescut de mama sa în casele părintești din București, din apropierea Curții Domnești. Rămâne singurul fiu în urma morții celor doi frați ai lui și, totodată, devine moștenitorul întregii averi părintești.
Un diplomat de excepție
Primind Taina Cununiei, își întemeiază familia alături de doamna Marica, nepoata lui Antonie-Vodă din Popești. Nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino, predecesorul său la tronul Țării Românești, Constantin devine prezent în viața de la Curte înaintând treptat în ierarhia boierească. Om de încredere al lui Șerban-Vodă, îndeplinește diferite misiuni cu caracter politico-religios. Una dintre acestea viza, după cum afirmă cronicarii vremii, apărarea intereselor religioase ale românilor din Transilvania. Datorită intervenției sale în calitate de ambasador, românii transilvăneni, vânați de pericolul Uniației, ce prindea contur, devin liberi în a-și păstra credința străbună. Totodată, Curtea Imperială, pentru a garanta îndeplinirea promisiunii, îl eliberează pe mitropolitul Sava Brancovici.
Domnia unui creștin exemplar
După ungerea ca voievod al Țării Românești, Constantin Brâncoveanu nu a uitat că înainte de toate este creștin. Această calitate a păstrat-o, prețuit-o și valorificat-o întreaga viață. Nu a avut înclinații obsedante pentru obținerea domniei, ci, dimpotrivă, asemenea marilor Părinți ai Ortodoxiei care fugeau de preoție, nici Constantin nu dorea cu orice preț acest jug al conducerii celorlalți. Datorită stăruințelor sfatului de obște al țării, acceptă această numire în anul 1688. Punând început bun domniei sale, ctitorește Mănăstirea Hurezi din Oltenia, ce va deveni simbolul și etalonul artei brâncovenești. Pacea de care s-a bucurat pentru scurtă vreme este răvășită de luptele dintre turci și imperiali ce constituiau o amenințare serioasă pentru Țara Românească. Drept urmare, are loc lupta de la Zărnești din 21 august 1690, soldată cu victoria românilor asupra austriecilor, bătălie ce va fi catalogată de cronicari ca una în care voievodul s-a dovedit un deosebit strateg.
Cu trecerea anilor, Constantin atrage atenția asupra sa în mod pozitiv, fiindu-i recunoscute abilitățile sale diplomatice și politice prin primirea unor titluri și diplome. Astfel, în 1679, primește diploma de nobil ardelean, conte al Ungariei, precum și titlul de prinț al Sfântului Imperiu, alături de fiul său, titlu cunoscut sub numele de „Illustrissimus”. Datorită primirii acestor titluri, dar mai ales al celui de conte al Ungariei, Poarta Otomană avea să-l dojenească aspru pe Constantin. De aceea, pe fondul reluării luptelor dintre turci și austrieci, românii trebuiau să contribuie consistent, din punct de vedere financiar, în favoarea turcilor. Prins la mijloc atât de turci, dar și de austrieci, Constantin credea într-o posibilă alianță cu Rusia, țară ortodoxă prin excelență. Pentru a-și împlini acest gând, marele comis Gheorghe Castriotul este trimis la Moscova în 1697. Nu a fost vorba de o trădare din partea voievodului român, ci se lua în calcul o eventuală alianță doar în cazul în care otomanii nu își respectau promisiunile făcute la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Haraciul anual datorat Porții trebuia achitat, însă posibilitățile financiare erau reduse drastic din cauza războiului amintit dintre turci și austrieci. În 1699, Brâncoveanu trimite o delegație prin care solicită marelui vizir scutirea dărilor pe o perioadă de doi ani, întrucât aceasta fusese plătită în avans, prin cheltuielile implicate de războaiele purtate de turci pe teritoriul țării sale. Este acceptată această propunere și, totodată, i se acordă voievodului, de către sultan, „domnia pe viață”. Bucuria acestui moment durează însă doar până în 1703, când Constantin va fi chemat la Adrianopol. Această chemare presupunea tacit plata consistentă a dărilor în funcție de schimbările politice de la Poartă.
Trădarea voievodului
Pe fondul greutăților externe amintite, ca și cum nu era de ajuns, politica internă se destabilizează din cauza adâncirii conflictului dintre domn și gruparea boierească a Cantacuzinilor, ce urmărea înlăturarea lui Constantin de la tron. Așteptând rezultatul luptei dintre turci și rușii aliați cu moldovenii din 1711, voievodul Constantin va fi trădat de către însuși comandantul armatei sale, Toma Cantacuzino, care a părăsit în mod tainic tabăra de la Albești – Urlați, trecând de partea rușilor, acuzându-l pe Constantin de trădarea țarului Rusiei. Turcii vor specula acest gest ce va complica sfârșitul tragic al voievodului. Această trădare era, însă, regizată de foarte multă vreme, încă din 1707, când Cantacuzinii pregăteau dovezile ce vor demonstra turcilor duplicitatea față de Poartă. Anul 1713 atinge apogeul tradării, atunci când frații Mihai și Constantin Cantacuzino au procurat în mare taină copii ale sigiliilor marilor boieri. Cu acestea, cei doi au alcătuit diverse petiții către turci, ca fiind din partea adunării boierești în care susțineau că voievodul Constantin Brâncoveanu deține relații secrete atât cu împăratul de la Viena, cât și cu Țarul Rusiei, precum și cu polonezii și venețienii. Totodată, aceste acte falsificate atenționau sultanul de achiziționarea unor moșii și case în Transilvania, ca locuri de scăpare pentru domn și familia lui. La fel se sugera Porții deținerea unei averi colosale de către voievodul muntean în diverse bănci din Veneția și Olanda. Toate acestea, dar mai ales averea estimată exagerat de trădători, vor constitui pretextele mazilirii sale imediate. Totuși, cu o puritate și încredere oarbă, Brâncoveanu nu se gândea că pericolul ce avea să-i aducă moartea era reprezentat de apropiații săi.
Săptămâna Patimilor a Sfinților Brâncoveni
Anul 1714, prin martiriul familiei voievodului Constantin Brâncoveanu a rămas în istoria Europei unul dureros pentru întreaga creștinătate. La începutul acestui an, vizirul Gin Ali Pașa, care tocmai se instalase în această demnitate, hotărăște mazilirea voievodului. Cu toate că domnul muntean trimisese din timp la Constantinopol daruri însemnate pentru marele vizir pentru a primi aprobarea acestuia în vederea căsătoriei fiului său Radu, în ziua de 24 martie 1714, marți, în Săptămâna Mare, a sosit la București un reprezentant al sultanului. Acesta, fără a descoperi intenția Porții, anunțase că era doar în trecere. Totuși, a doua zi, fiind primit cu mare alai de domn și de sfatul boierilor, Mustafa Aga împlinește gestul simbolic al mazilirii aruncându-i o năframă de mătase neagră pe umăr. Citindu-se porunca sultanului, Brâncoveanu a fost acuzat de trădare față de Poartă și, drept urmare, trebuia să fie dus la Constantinopol alături de întreaga sa familie. S-au luat măsuri după acest eveniment de a izola întreaga familie domnească. Deja a doua zi, reprezentanții turci anunțau voința poruncii otomane de a fi ales alt domn. Boierii, cu excepția cantacuzinilor, nu doreau un alt domn. Eforturile lor însă nu au avut nici un rezultat ci, dimpotrivă, s-a produs o rumoare generală în urma căreia trimisul turc numește domn pe Ștefan Cantacuzino. Acesta este uns domn al Țării Românești, în timp ce Brâncoveanu era închis în camera sa. Actul trădării devenise realitate. Chinurile întregii familii brâncovenești vor atinge apogeul la Constantinopol, însă, înainte, i-au fost confiscate toate moșiile din țară.
Înconjurați de soldații otomani, fostul voievod și familia sa părăseau meleagurile românești. După un drum de trei săptămâni, Brâncoveanu și familia au fost aruncați în închisoare, unde vor fi aspru torturați pentru a scoate la iveală toate avuțiile. Chinurile au durat aproape 4 luni, neîncetat. Grandioasele averi inventate de trădători nu existau, dar acest lucru aprindea și mai tare furia sultanului și a vizirului său. Cel mai crud a fost chinuit însuși Constantin, care, conform istoricilor, a fost întins pe roată, i s-a pus pe cap un cerc de fier încins, a fost ars cu fierul înroșit pe piept și pe spate, a fost străpuns în mâini și în picioare. De la închisoarea Fornetta, din cele șapte turnuri (Edicule) au fost mutați într-o altă temniță, la Bostagi Bașa, locul în care erau încarcerați numai pașii, vizirii sau alți demnitari.
Înfuriați de rezistența voievodului, turcii pun la cale un șiretlic prin care i se promitea iertarea și chiar domnia în schimbul a 20.000 de pungi de aur, o sumă exorbitantă. Scriind în țară pentru a i se păstra averile din Transilvania, speranțele de scăpare prindeau contur, însă totul era o înscenare doar pentru a afla locul și valoarea bunurilor sale. Pe lângă suferințele trupești, veștile sosite din Țara Românească în legătură cu domnia lui Ștefan Cantacuzino îl marchează profund. Acesta dăruise otomanilor toate titlurile obținute de Constantin.
În cele din urmă, Brâncovenilor li se promite iertarea dacă întreaga familie va trece la legea islamică. Cu toate insistențele turcilor, nimic nu i-a făcut să renunțe la credința creștină. Urmare acestui fapt, ziua de 15 august, o zi aleasă cu bunăștiință de otomani, cunoscând că era o zi de sărbătoare creștină, dar și ziua de naștere a lui Constantin precum și onomastica soției sale, Marica, devine ziua încununării cu sfârșitul mucenicesc al Brâncovenilor.
„Credeți tare și nu vă mișcați din credința pravoslavnică pentru viața și lumea aceasta†¦”
Aflați în fața morții, pe malul Bosforului, aproape de amiază, sultanul, marele vizir precum și înalți demnitari ai vremii chemați special pentru acest „spectacol” priveau ultimele clipe din viața Brâncovenilor. Cei șase au fost așezați în genunchi, permițându-le rostirea unor scurte rugăciuni. Înainte de a fi executați, Constantin, asemănându-se cu mama Sfinților Macabei, i-a îndemnat la moarte mucenicească pe fiii săi și pe sfetnicul Ianache, prin următoarele cuvinte: „Stați tari, bărbătește, dragii mei, și nu băgați seama la moarte. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte a murit. Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința pravoslavnică pentru viața și lumea aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărți de Hristos, că nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de aici spre mărirea ce o va da Hristos”. Primul care a fost jertfit a fost sfetnicul Ianache. Au urmat și cei trei fii. Doar Matei, cel mai tânăr, a avut un moment de slăbiciune datorat vârstei fragede, de 12 ani. Speriat, îi cerea iertare sultanului, făgăduind că se va face mahomedan. Constantin însă îl încurajează cu lacrimi în ochi și cu sufletul sfâșiat, spunându-i că „din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința; mai bine să mori de o mie de ori decât să-ți renegi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ”. Astfel îmbărbătat, primește sfârșitul mucenicesc. În cele din urmă, însuși Constantin își înalță sufletul către ceruri, având parte de o execuție fără seamăn în istoria cruzimii otomane.
Întoarcerea pe meleagurile românești și moștenirea voievodului martir
După sfârșitul tragic al Brâncovenilor, trupurile acestora au fost aruncate în mare, dar nu înainte de a fi fost purtate prin cetate pentru a răspândi groaza și a arăta puterea Imperiului Otoman. Creștini evlavioși au reușit, în cele din urmă, să recupereze trupurile acestora, pe care le-au îngropat în insula Halchi. Pe meleagurile natale, sfintele moaște ale domnitorului vor fi aduse abia în 1720, de către doamna Marica. Aceasta, alături de cele 7 fiice ale sale, după îndelungă perioadă de surghiun, reușește să se întoarcă în țară, unde se îngrijește de așezarea moaștelor voievodului, în ctitoria acestuia din București, la Biserica „Sfântul Gheorghe – Nou”, unde sunt și astăzi.
Pe lângă exemplul vieții sale mărturisitoare, Constantin Brâncoveanu a lăsat un tezaur însemnat mai ales din punct de vedere cultural. În primul rând, a statornicit un stil bisericesc arhitectonic ce îi poartă cu mândrie numele, stil identificat cu gustul românesc pentru frumos. Bijuteriile sale arhitectonice bisericești, dintre care Mănăstirea Hurezi, catalogată drept capodoperă a arhitecturii românești, Biserica „Sfântul Gheorghe – Nou” din București, precum și construcțiile civile (domeniul Mogoșoaia) atestă apropierea și trăirea, precum și exprimarea vie a unei personalități profund angajate în viața culturală și bisericească. Prin toate acestea, Constantin Brâncoveanu a arătat că întreaga sa viața a fost marcată de trăirea creștinească, stare redată într-una din poeziile populare ale românilor, culese de Vasile Alecsandri, ce sintetizează în versuri credința străbună a marelui voievod: „Câini turbați, turci, liftă rea/ De-ți mânca și carnea mea/ Să știți c-au murit creștin/ Brâncoveanu Constantin.”
Recunoscându-le valoarea culturală, morală și istorică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședințele de lucru din 20-21 iunie 1992, a hotărât trecerea în rândul sfinților a celor șase Martiri Brâncoveni. (Articol publicat în data de 16 august 2009 în Ziarul Lumina, semnat de Grigore Meșteroaie)
