Sfântul Vasile pune la baza dialogului religios un principiu intercultural bazat pe schimburi de ordin conceptual și metodologic.
Omilia a XXII-a a Sfântului Vasile cel Mare este un exemplu în literatura patristică de dialog intercultural și interreligios, dialog inițiat și încurajat întotdeauna de Biserică. Arhiepiscopul Cezareei Capadociei este unul dintre promotorii unui proces de culturalizare a oamenilor simpli, lideri conștienți fiind că accesul la cultura vremii, chiar diferită religios, poate fi o cale spre emanciparea socială și spre descoperirea Adevărului Hristos. Știința academiilor grecești, abordată acum teologic din amvoanele bisericilor, în predici și cateheze, în dezbateri sinodale sau în scrieri vaste, a devenit dintr-un obstacol în răspândirea credinței creștine un mijloc necesar în demonstrarea valorii ei.
Sfântul Vasile pune la baza dialogului religios un principiu intercultural bazat pe schimburi de ordin conceptual și metodologic, pe un anumit grad de integrare – dar care să respecte fundamentele și logica respectivelor sistemele de gândire -, utilizarea unui limbaj comun care să ducă la o imagine unitară a realității. Prin flexibilitatea pe care o arată, marele arhiepiscop contribuie la dezvoltarea unei gândiri integratoare și omogene.
Interdisciplinaritatea pentru care pledează Sfântul Vasile cel Mare constituie o exigență a educației religioase contemporane supusă schimbărilor, acumulărilor cognitive din diferite domenii ale cunoașterii. Acest proces educogen, în care Biserica are un rol fundamental, trebuie să se bazeze însă pe rațiune și echilibru, după cum afirmă Sfântul Vasile în Omilia către tineri: „Și noi, dacă voim ca slava binelui să rămână tot timpul nedespărțită de noi, să ascultăm învățăturile sfinte și de taină, după ce am fost inițiați mai întâi în literatura profană. După ce ne-am obișnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile și spre lumina lui. Așadar, dacă există vreo înrudire între aceste două feluri de învățături, cunoștința lor poate să ne fie de folos, iar dacă nu-i nici o înrudire, să cunoaștem deosebirea dintre ele, punându-le față în față; și nu-i puțin lucru acesta, pentru a afla care-i mai bună” (Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, în Colecția „Părinți și Scriitori bisericești”, vol. 17, IBMBOR, 1986, p. 581).
Echilibrul recomandat de marele pedagog creștin se bazează pe o bună cunoaștere a psihologiei adolescentului și pe încrederea în spiritul critic al tânărului, care este în căutarea unui sine ortodox, pe o traiectorie consecventă credinței, angajamentelor și valorilor. Admirația Sfântului Vasile față de pasiunea tinerilor pentru studiu, în special pentru înțelegerea profunzimii Sfintei Scripturi, se transformă, în finalul deschis al epistolei, într-un apel adresat posterității spre o mai mare implicare a Bisericii în educația religioasă a tinerilor: „Să alegem viața cea mai bună și să facem fapte de virtute. (…) E rușinos să pierdem prezentul, iar mai târziu să rechemăm trecutul” (Ibidem, p. 582).
Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, este un teolog desăvârșit al unității de credință, un spirit ecumenic, teolog al unității de slujire învățătorească a Bisericii. Identificarea unui limbaj intercultural și interreligios comun rămâne un deziderat al mediului teologic academic, care trebuie să țină cont de realitatea de neclintit că Ortodoxia trebuie să rămână fidelă Tradiției și, totodată, să dea această Tradiție reînnoită, dar în nici un caz falsificată, lumii de astăzi. (articol postat pe site-ul doxologia.ro, semnat de diac. Cătălin Vatamanu)
