S-a împlinit un veac de la nașterea Sfântului Ioan Iacob și 53 de ani de când s-a strămutat la veșnicele locașuri. A trăit puțin, dar s-a rugat îndelung și a agonisit lumină multă în suflet. Sunt și astfel de oameni care nu se încurcă cu lucrurile și lucrările întunericului. Fiii luminii agonisesc tot mai multă lumină și-și duc viața căutând mereu să rămână departe de ceea ce îi poate înstrăina de Dumnezeu.
Am auzit de Sfântul Ioan Iacob demult, într-o vreme când cenzura comunistă nu îngăduia să se amintească de el, iar știrile din Țara Sfântă abia ajungeau până la noi…
Un preot din Fălticeni, Gheorghe Baltag, mi-a povestit întâia oară despre el. Îl cunoscuse în tinerețile lui, la Cernăuți și apoi la Mănăstirea Neamț și tot el l-a revăzut cu trupul așezat în racla de abanos, la puțin timp după minunata aflare a cinstitelor sale moaște, în 1980. Câțiva ani mai târziu l-am cunoscut pe unul dintre cei mai apropiați prieteni ai sfântului, arhimandritul Claudiu Derevleanu, dar și alte persoane care l-au văzut ori i-au reținut cuvintele, faptele, versurile. Toți aveau legătură cu Mănăstirea Neamț, unde-l întâlniseră: patriarhul Teoctist, părintele Cleopa, părintele Petroniu Prodromitul și alții. Fascinat de mărturiile lor, am adunat în ultimii ani propriile mărturii. Recent, am găsit în Arhiva Sfântului Sinod, grație domnului dr. Gh. Vasilescu, căruia îi adresez și pe această cale mulțumiri, date inedite aflate în corespondența Apocrisiarhilor de la Ie-rusalim cu Patriarhia Română. Ele adaugă o nouă lumină la ceea ce se cunoaște deja în legătură cu marele sfânt cuvios.
Printre cei care mi-au vorbit cu un sfert de veac în urmă despre Sfântul Ioan Iacob a fost arhimandritul Claudiu Derevleanu de la Mănăstirea Neamț. Era deja bătrân, puțin comunicativ, retras, aproape necunoscut celor mulți. Ucenicise în tinerețe împreună cu Sfântul Ioan Iacob și cu mulți alți tineri în mănăstirea diriguită atunci de episcopul Nicodim Munteanu, mai târziu mitropolit al Moldovei și patriarh al României.
Dincolo de tăcerea pe care o răspândea în juru-i, arhimandritul Claudiu Derevleanu mi-a relatat de câteva ori amănunte importante din viața Sfântului Ioan Iacob. El a oferit de fapt date și nume inedite care au constituit biografia Sfântului Ioan Iacob. Tânărul Ilie (Ioan Iacob) a dorit mult să intre în cinul monahal după ce își petrecuse copilăria și tinerețea în mari încercări și lipsuri, fiind orfan de la o vârstă foarte fragedă. Privat de bucuriile și căldura sufletească cu care ar fi trebuit crescut, pruncul și-a îndreptat de timpuriu nădejdile către Dumnezeu, și nu către oameni. Întru începuturile vieții călugărești a ucenicit la un monah deosebit de râvnitor din Mănăstirea Neamț, schimonahul Iov Burlacu (își avea obârșia lângă Fălticeni), care se îngrijea de bolnița mănăstirii. Ziua supraveghea bolnavii, seara mergea la Utrenie și apoi se odihnea câteva ceasuri rezemându-și capul pe un bolovan acoperit cu un lăicer școvor țărănesc de lână care se așterne pe jos sau cu care se împodobesc la țară lavițele și pereții (regionalism).
Cu asprimea și nevoințele părintelui Iov s-a obișnuit cuviosul Ioan încă de la început, păstrând același duh în întreaga sa viață, care s-a sfârșit la doar 47 de ani. Pe lângă îngrijirea celor suferinzi, monahul Ioan Iacob iubea mult cărțile vestitei biblioteci nemțene, care adăpostea prețioase manuscrise, incunabule și exemplare rare ale tomurilor de învățătură. După călugărie a plecat în Țara Sfântă însoțit de călugării nemțeni Claudiu Derevleanu și Damaschin Trofin. Au viețuit împreună în Mănăstirea „Sfântul Sava” din pustiul Betleemului și au vizitat Locurile Sfinte. Cuviosul Ioan Iacob a rămas acolo până la sfârșitul vieții, ceilalți doi s-au reîntors în mănăstirea de metanie. Despre asceza Cuviosului Ioan Iacob s-a aflat din mărturisirile altora, mai ales cea a monahului Ioanichie Pârâială, ucenicul său. Anumite, vagi referiri reies și din însemnările și versurile personale ale Sfântului Ioan Iacob, cele mai multe din nevoințele sale fiind cunoscute doar de Dumnezeu Atoateștiitorul.
La schitul românesc de lângă Iordan și apoi în pustiul Hozevei, Cuviosul Ioan Iacob a schimbat dorul după țară cu dorul după Cer…
S-a rugat îndelung și a trăit într-o mare simplitate. Arșița zilei și frigul nopților, încercările și amenințările beduinilor păgâni, ale tâlharilor și chiar ale animalelor sălbatice i-au picurat răbdare și smerenie peste râvna fierbinte care i-a încununat întreaga viață. Rugăciunilor și privegherilor îndelungi li s-au adăugat preocupările cărturărești și darul versificării pe care evlaviosul ieroschimonah le-a dobândit ca o mare binecuvântare de la Dumnezeu, Izvorul înțelepciunii. Poeziile sale, tipărite prima dată prin grija monahului Ioanichie Pârâială, au cunoscut într-un pătrar de veac foarte multe ediții și s-au bucurat de un mare interes în rândul cititorilor evlavioși. Simple la prima vedere, fără complicații și rigori academice, sofisticate, versurile sfântului au o profunzime și frumusețe de-a dreptul nepământene. Din când în când trimitea prietenului său Claudiu Derevleanu câte o epistolă ori sfaturi în versuri, cum ar fi Scrisoare către un prieten din țară. Părintele Claudiu le-a păstrat cu mare grijă într-un colț de sertar până când Securitatea le-a depistat și confiscat. Imediat după 1990 a încercat să le recupereze, dar n-a reușit. A murit fără să-și ostoiască dorul după adevărata lor prietenie așternută și pe pagini sfinte de epistolă.
După stabilirea Cuviosului Ioan Iacob în Țara Sfântă, apar unele informații referitoare la persoana sa în corespondența reprezentanților Bisericii Ortodoxe Române la Ierusalim cu Patriarhii din țară. Unele date sunt inedite. Le datorăm arhimandriților Victorin Ursache și Lucian Florea, foști superiori ai Așezămintelor românești de la Ierusalim și Iordan. (va urma) (Articol apărut sub semnătura Pr. Arhim. Timotei Aioanei)
