Sfântul Apostol Andrei în Sciţia Mică

Cinstirea de care s-a bucurat Sfântul Apostol Andrei, încă de la primele zile ale propovăduirii Evangheliei în lume, s-a bazat pe mai multe temeiuri. În primul rând, el a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Era frate cu Apostolul Petru, pe care el l-a adus la Mântuitorul Hristos. În sfârșit, titlul de ‘protoclet’ desemnează pe acela dintre Apostoli care a urmat fără șovăire pe Cel despre care marele prooroc spusese aceste cuvinte.

Mărturia veacurilor istorice arată că Apostolul Andrei a fost revendicat de credincioșii multor Biserici pe care le-a cercetat: Heracleea, Sinope, Trebizonda, Niceea, Sciția Mică ș.a. Dar ceea ce nu au spus Origen și Eusebiu al Cezareei ne comunică scrierile apocrife, indicându-se alte teritorii misionare ale lui: Abisinia, Georgia, Goția ș.a. Într-una dintre ele, Omilia lui Pseudo-Atanasie, se descriu viața și activitățile Sfântului Apostol Andrei și se menționează faptul că el a făcut misiune printre greci și printre barbari. În rândul acestora trebuie socotiți și sciții, adică locuitorii geto-daco-romani din Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea).

Mai târziu, în veacul al XlV-lea, Nichifor Callist amintește și el că – după misiunea din Asia Mică – el a trecut să propovăduiască Evanghelia în ‘pustiurile scitice’. Sub denumirea aceasta trebuie să înțelegem Scythia Minor, pentru legăturile ei comerciale cu grecii din Milet încă din veacurile anterioare și pentru condițiile favorabile apostolatului pe care provincia le oferea atunci.

Apoi, cu precădere din veacurile XIX – XX, răstimp de romantism și de reconstituire națională, Protocletul a fost revendicat îndeosebi de marile popoare ortodoxe: ruși, greci, români și georgieni.

În această cavalcadă de vrednicii religioase și culturale, s-a evidențiat și concluzia că Sfântul Andrei este de fapt Apostolul românilor. Numeroși cercetători, clerici și mireni, s-au străduit să demonstreze aceasta. Din categoria dintâi, amintim pe Arhiepiscopul Epifanie al Buzăului, pe preoții profesori universitari: Nicolae Șerbănescu, Ion Rămureanu, Sabin Verzan și Viorel Ioniță. Din rândul mirenilor s-au remarcat dr. Ion Dinu, I. Popescu-Spineni, Dumitru Manolache ș.a.

Au fost evidențiate astfel diversele aspecte în care activitatea Protocletului s-a manifestat la noi: colinde, steaguri cu crucea Sfântului Andrei, obiceiul ungerii ușilor cu usturoi, mersul cu capra, paza vitelor de lupi.

Literatura apocrifă, bogată și încâlcită

Producțiile acestea se pot împărți în două categorii: una cu caracter eretic dovedit și alta cu fond pervertit până la urmă de o erezie sau de o legendă. Se știe că scrierile cu cuprins curat eretic au fost distruse în mare parte. Celelalte au dăinuit în literatura populară, constituind lectura obișnuită a oamenilor simpli, naivi și creduli.

Antichitatea creștină a condamnat în mai multe rânduri istorisirile legendare ale Apostolilor, vizându-se îndeosebi lucrările puse în circulație de către Lucius Carinus, un gnostic de pe la sfârșitul veacului al II-lea.

Literatura apocrifă în legătură cu Sfântul Apostol Andrei este foarte bogată și încâlcită. Eusebiu al Cezareii amintește Faptele lui Andrei, scriere alcătuită în jurul anilor 260 după Hristos. Ea povestește călătoriile Apostolului în jurul Pontului și până la Ahaia, unde și-a găsit moartea prin martiraj. Lucrarea redă predicări printre canibali, minuni, îndemnuri la virginitate, imne ale Sfintei Cruci. Alte prelucrări se intitulează: Faptele lui Andrei și Mathias la antropofagi și, de asemenea, Faptele Apostolilor Petru și Andrei, care expun fapte neamintite mai înainte. Andrei înviază morții și înalță o capelă în aceste locuri sălbatice. Se afirmă de asemenea că chiar sfincșii de piatră din acest peisaj necreștin făceau să răsune din gurile lor de piatră cântări de slăvire a lui Hristos.

Martirul lui Matei constă tot din propovăduirea în cetatea antropofagilor. Cei care îl ascultă se civilizează în cele din urmă, după unele persecuții dezlănțuite de către aceștia și după amenințările și minunile Apostolului.

Trebuie să observăm numaidecât că mediul barbar cu fapte miraculoase și cu practicarea canibalismului i-a speriat pe învățați și nu i-a încurajat să cerceteze mai amplu documentele acestea.

Trecem peste caracterizarea generală greco-latină, care vedea ‘barbarie’ în tot ce provenea din afara lumii și a civilizației lor.

Cele ce se petreceau în cetatea în care predica Apostolul Andrei se întâlnesc mai ‘barbare’ în alte locuri și la alte date ulterioare secolului I după Hristos. Este drept că tracii aduceau jertfe de animale. Ei dădeau sclavi în schimbul sării. Alanii, cum ne informează Eusebiu, nu mâncau pâine, ci carne. Poetul Ovidiu, la Tomis, se hrănea îndeosebi cu carne. Scene de sacrificiu se practicau și în cultul Cavalerilor danubieni, răspândiți în secolele II – IV ale erei noastre în provinciile Dacia, Moesia, Panonia și Dalmația. De aceea poetul latin exilat la Tomis a putut exprima cu atâta amărăciune: ‘Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume, văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi’.

Se mai precizează totuși că locuitorii traco-geto-romani din provincia Moesia II nu mâncau vietăți.

O sursă legendară asupra căreia istoricii trebuie să reflecteze mai mult

Este vorba de întrebările lui Pseudo-Chesarie (‘Caesarii sapientissimi viri fratris Gregorii Theologi Dialogi quattuor’, în J.- P. Migne, Patrologia graeca, vol. 38, Paris, 1862, col. 851-1190). Este o operă asupra căreia învățații nu au căzut de acord în ceea ce privește autorul și timpul redactării ei. Nu a fost compusă de fratele Teologului, ci poate că e opera unui eretic henoticist sau a unui origenist din veacul al VI-lea. Cercetări mai noi o atribuie Sfântului Dionisie Exiguul.

Scrierea a meritat să fie citită de Sfântul Patriarh Fotie, de vreme ce ea informează ce populații de pe ambele maluri ale Dunării aveau aplecări canibalice chiar prin veacul al IV-lea.

Din referințele pe care le cuprinde Pseudo-Chesarie cu privire la semințiile din preajma Dunării de la începutul secolului al VI-lea, cunoaștem istoria și felul lor de trai. Într-un pasaj în care se vorbește de determinismul planetelor asupra oamenilor se aduc și dovezi etnologice. După cum în Britania mai mulți bărbați posedă aceeași femeie, tot așa sclavinii și ‘fisioniții’, numiți și ‘danubiani’, sug sânii femeilor însărcinate (ibid., într. 110, col. 998).

Fragmentul citat nu numai că luminează mai multe capitole ale istoriei Sciției Minor, ci și indirect ușurează înțelegerea dificultăților activității Sfântului Andrei în această regiune.

Cei vechi numeau Sciția regiunea de la nordul Mării Negre. Din acest spațiu au venit în Dacia și goții. Cât privește sciții, ei s-au stabilit în Crimeea în anul 110 înainte de Hristos. De aici au năvălit în Dobrogea pe la sfârșitul secolului III î.Hr., cu obiceiurile și mentalitățile lor.

Un trib al sciților se numea ‘androfagi’. În țara noastră acei migratori au dat numele lor Dobrogei încă din primele trei secole ale erei creștine. După reformele administrative ale lui Dioclețian (284-305), provincia a devenit despărțită și a purtat denumirea de Moesia Secunda. Numele de scit a continuat să fie utilizat de autori bizantini pentru toate popoarele migratoare dinspre răsărit, deși el nu mai desemna etnia de mai înainte.

Cât privește noțiunea de ‘fisioniți’, ea provine de la numele edenic, uneori acordat Dunării, pe care Pseudo-Chesarie îl pomenește în amintita lucrare.

În concluzie, atragem atenția asupra acestei surse apocrife, ocolite de istorici, cel puțin de cei români. Este de așteptat ca învățații să continue cercetările în această direcție, după o metodă interdisciplinară din care să nu lipsească etnografia.

Ele vor întări și mai mult ipoteza propovăduirii Sfântului Andrei în Dacia Pontică, iar nu în sudul Rusiei de odinioară.

‘Barbaria’ care a fost adusă aici de către popoarele migratoare nu a înspăimântat pe zelosul Apostol ca să propage și printre ei lumina Evangheliei. Această stare de lucruri nu trebuie căutată neapărat în pustiurile Africii, în care trimisul lui Hristos nu a ajuns decât prin fantezia literaților de salon sau a unor eretici gnostici. Chiar dacă nu a lăsat nici o scriere în canonul nou-testamentar, activitatea de creștinare de mai sus printre antropofagi aduce Protocletului o glorie nepieritoare. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 30 noiembrie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente