Calendar Ortodox, 5 iunie

Sf. Cuv. Elisabeta de la Pasărea

Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea s-a născut la 16 iulie 1970, în comuna Moldova-Sulița, din județul Suceava, primind la botez numele Rodica. Părinții ei, Vasile și Maria Lazăr, au avut unsprezece copii, doi dintre ei trecând la Domnul de mici.

Pe când era în clasa a șaptea, Rodica a mers pentru prima dată la o mănăstire în pelerinaj, la Mănăstirea Agapia. Atât de mult a fost impresionată de maicile din mănăstire, încât s-a hotărât să devină monahie. S-a întors acasă și a început să se roage mai mult și să caute singurătatea. În anul 1986, a făcut un pelerinaj pe la sfintele mănăstiri, urmând să se hotărască unde va intra în monahism. A mers împreună cu două verișoare care și ele aveau dorință de călugărie. Au primit sfatul și binecuvântarea Sfântului Cleopa de la Sihăstria, apoi și-au continuat călătoria la Mănăstirea Cernica unde s-au închinat la moaștele Sfântului Ierarh Calinic. Acolo au primit îndrumare să viziteze și Mănăstirea Pasărea, despre care nu auziseră niciodată. Atât de mult le-a plăcut la Pasărea, încât încolțise în inimile lor gândul de a se retrage în această mănăstire. Au ajuns apoi și la Mănăstirea „Sfânta Maria” – Techirghiol, unde au cerut sfatul părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc. După ce a aflat de dorința lor de a merge la mănăstire, cuviosul, fără să știe de gândul pe care-l aveau, le-a spus: „La Mănăstirea Pasărea să vă duceți! Acolo este un duhovnic bun, părintele Macarie, un mare stâlp duhovnicesc din zona Bucureștiului.”. Și așa s-au hotărât că la Mănăstirea Pasărea se vor închinovia.

În septembrie 1986, la vârsta de 16 ani, și-a luat rămas bun de la familie și a plecat la mănăstire, împreună cu cele două verișoare. Au trecut întâi pe la Sihăstria, unde au primit binecuvântarea Sfântului Cleopa, apoi au mers la Sfântul Cuvios Paisie, care le-a spus: „Așa să lumineze sufletele voastre înaintea oamenilor, ca, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl nostru cel din ceruri.” Ajunse la Mănăstirea Pasărea, au fost primite cu bucurie de maicile din obște.

Încă de la intrarea în mănăstire, sora Rodica a fost un exemplu de viețuire monahală, fiind împodobită cu multe virtuți. La ascultări era foarte vrednică, iar când își termina treaba, mereu le ajuta pe cele de lângă ea. După patru ani, la 12 decembrie 1990, sora Rodica a fost rasoforită de către arhimandritul Macarie Ioniță, duhovnicul Mănăstirii Pasărea, primind numele Elisabeta. Apoi, i s-a încredințat ascultarea la atelierul de cizelură al Patriarhiei Române de la Mănăstirea Pasărea.

În anul 1996 a fost transferată la Așezământul Românesc de la Ierusalim, ca paraclisieră și cântăreață la strană. În Țara Sfântă s-a îmbolnăvit grav, iar doctorii nu îi mai dădeau șanse de supraviețuire. Ea a început să se roage din tot sufletul, ca Dumnezeu să Se milostivească spre ea și să o tămăduiască. Atunci o maică a povățuit-o să se roage și Sfântului Ioan Iacob, pentru că este grabnic ajutător. În timp ce se ruga, s-a întâmplat un fapt înfricoșător: și-a văzut sufletul despărțindu-se de trup, iar sufletul i-a fost dus de demoni și aruncat în chinurile iadului.

Deci, a început să strige către Maica Domnului și către Sfântul Ioan Iacob să o scoată de acolo și atunci au venit Maica Domnului și Sfântul Ioan și i-au certat pe demoni spunând: „De ce ați răpit acest suflet fără să fie judecat?”. Și au scos-o din acel loc de chin cumplit. Acolo a văzut și persoane cunoscute dintre mireni, dar și călugări, preoți, arhierei, care erau chinuiți în iad și plângeau cu amar.

După aceasta, Sfântul Ioan a dus-o să vadă și frumusețile raiului. Au trecut printr-o câmpie minunată plină cu flori, atât de frumoase și de deosebite între ele încât fiecare fir de iarba sau floare la atingere vibra de sunete și armonii cerești. Înaintând pe acea pajiște împreună cu Sfântul Ioan au întâlnit chipuri de sfinți care le făceau închinăciune, iar Sfântul Ioan îi spunea ce sfinți sunt și să se închine lor.

Apoi au ajuns la un palat împărătesc luminat și strălucit foarte și intrând au văzut multe trepte al căror capăt nu se vedea. Pe trepte erau puterile îngerești, care își plecau capetele la vederea lor, iar de sus de la tron s-a auzit un glas ca de tunet: „Nu este vrednică să intre aici, duceți-o înapoi să se pocăiască, pentru că nu este pregătită.”. Apoi s-au închinat și au ieșit din palat, iar Sfântul Ioan i-a zis că Dumnezeu a hotărât să îi mai dea ani de pocăință, să se învrednicească să vină din nou în acel loc. I-a mai spus să îi urmeze în viața de liniște la pustie, zicându-i că o va ocroti și îi va trimite centura sa.

Prin această arătare dumnezeiască maica a primit chemarea să viețuiască în Munții Bucovinei. Când a revenit la viață în trup, ea s-a ridicat repede din pat și a început să facă metanii, plângând în hohote pentru cele văzute și trăite. Maicile care erau împreună cu ea la Ierusalim, o opreau zicându-i că este grav bolnavă, iar ea a spus, plângând, că nu mai este bolnavă, întrucât a vindecat-o Sfântul Ioan Iacob.

După ce și-a revenit, s-a întors în țară și, cu binecuvântarea Sfântului Cuvios Cleopa de la Sihăstria, a părintelui Arsenie Papacioc și a Episcopului Gherasim (Cucoșel), a mers în Munții Giumalău, unde a viețuit în aspră nevoință pustnicească. După o vreme,  începându-se acolo unele exploatări forestiere/lucrări la pădure, a fost nevoită să se mute în Munții Neamțului, în locul numit Râpa lui Coroi, apoi s-a întors în Munții Giumalău.

A avut de înfruntat ispite mari de la demoni, însă și-a pus nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu și al sfinților. Astfel, ea spunea: „Nu vă puteți da seama ce răutate au demonii asupra neamului omenesc și de câte ori nu m-au bătut și chinuit, dar m-a salvat harul dumnezeiesc, mai ales că eu port la brâu cingătoarea Sfântului Ioan Iacob. Locul unde stau este foarte sălbatic și înfricoșător, unde n-a călcat picior de om vreodată și am pătimit multe. Am fost atacată de urs, de lup, dar m-a scăpat Bunul Dumnezeu. De multe ori se adunau demonii să mă bată, dar îi ardea harul dumnezeiesc primit de Sfântul Ioan Iacob și revărsat peste lucrurile și locurile pe unde a umblat. Și atunci strigau turbați: «Nu ne putem apropia de blestemata aceasta, căci este încinsă cu farmece» – așa numeau ei cingătoarea Sfântului Ioan pe care o am de la o maică bătrână de la Ierusalim, care, la rândul ei, o avea de la părintele Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan”.

În răstimpul în care rasofora Elisabeta a viețuit în pustie, ea a păstrat legături duhovnicești cu mănăstirea de metanie. În 6 august 1998, de praznicul Schimbării la Față a Domnului, ea a primit tunderea în schima mică și numele Teodora, iar în 19 aprilie 2006, a primit tunderea în schima mare cu numele Elisabeta.

Această maică duhovnicească avea ca lucrare de căpetenie smerita cugetare. Mereu găsea prilej să se ocărască. Ea spunea că, la liniște, simțurile duhovnicești se ascut, te cunoști mai bine pe tine însuți, îți vezi neputințele și te smerești.

Într-o noapte, ispita celui rău a făcut ca raftul cu cărți, din chilia sa pustnicească, să cadă peste ea și să o lovească. Speriindu-se, a început să se ocărască pe sine, cum că din pricina ei a căzut raftul, pentru că nu l-a fixat cum trebuie.

Atunci a auzit o voce răgușită spunându-i cu răutate: „Ce pățeai dacă dădeai vina pe mine!”. De aceea, Sfânta Elisabeta învăța ca, orice ispită sau necaz ni s-ar întâmpla, să nu dăm vina pe alții, nici pe om, nici pe diavol, ci numai pe noi să ne învinuim, pentru că astfel nu va avea putere vrăjmașul asupra noastră.

În anul 2014, fiind bolnavă de cancer, puterile i-au slăbit și s-a întors la Mănăstirea Pasărea, unde și-a urmat rânduiala de rugăciune și nevoință pe care o dobândise în pustie. Această mare nevoitoare a fost împodobită de Dumnezeu și cu harisma înainte-vederii, aducând pe mulți oameni la cunoașterea lui Dumnezeu.

Și-a cunoscut dinainte ziua în care a plecat la Domnul, pregătindu-le duhovnicește pentru această despărțire pe maicile care îi erau apropiate. La numai 44 de ani, în ziua de 5 iunie 2014, Sfânta Cuvioasă Elisabeta, având trupul ostenit și secătuit de boală și de aspre nevoințe, plină de pace și dragoste, s-a mutat la cereștile lăcașuri, fiind înmormântată în cimitirul Mănăstirii Pasărea.

Sfânta Cuvioasă Elisabeta s-a arătat, atât în timpul vieții, cât și după adormirea ei, mare mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu și făcătoare de minuni.

Pentru ale ei sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Troparul, glasul 1:

În adâncul pustiului urmând cuvioşilor, ai vieţuit cu asprime, dobândind harul Duhului, şi suflete la pocăinţă ai trezit, pe mulţi întru necazuri mângâind, iar monahilor îndrumătoare te-ai arătat; de aceea cântăm, Sfântă Elisabeta: Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere! Slavă Celui ce te-a încununat! Slavă Celui ce lucrează prin tine tămăduiri tuturor!

Sfântul Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului

A fost episcop al cetăţii Tirului, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, păgânul împărat al Romei, iar pentru prigoana cea cumplită care era atunci împotriva creştinilor, el şi-a lăsat scaunul şi s-a ascuns prin locuri neştiute.

După aceea, împărăţind marele Constantin şi Biserica lui Hristos luând alinare, Sfântul Dorotei s-a întors iarăşi în Tir la scaunul său şi păstorea bine turma oilor celor cuvântătoare, aducând pe mulţi de la rătăcirea închinării de idoli la Dumnezeu.

El a trăit până pe vremea lui Iulian Paravatul, care, luând împărăţia, la început nu duşmănea pe faţă Biserica lui Hristos, ci în ascuns, poruncind boierilor săi celor de un gând cu el, care stăpâneau ţările, să muncească şi să ucidă pe creştini.

Iar Sfântul Dorotei, văzând muncirea cea mare care se făcea credincioşilor, şi-a lăsat iarăşi scaunul Bisericii Tirului, fugind de mâinile muncitorilor; pentru că Domnul a poruncit să nu ne lăsăm în primejdii ce vin la arătare de la prigonitori, ci să fugim de ele, după cum zice: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă…

Deci, ieşind de la Tir, a mers în Tracia; dar nici acolo n-a scăpat de slujitorii de idoli, chemându-l Dumnezeu la cununa mucenicească. Şi a fost prins de boierii lui Iulian în cetatea Diopolin, unde, suferind multe bătăi şi răbdând felurite pătimiri, şi-a dat în munci fericitul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, fiind foarte bătrân; căci avea de la naşterea sa o sută şi şapte ani.

Şi a lăsat după sine felurite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă şi latină, pentru că era bine iscusit în amândouă limbile acestea, fiind bărbat desăvârşit în înţelepciunea cea duhovnicească şi în cea dinafară.

El a scris vieţile proroceşti şi apostoleşti şi alte cuvinte folositoare şi tâlcuiri, iar acum, fiind el însuşi scris în cartea vieţii, se sălăşluieşte cu acei sfinţi, ale căror vieţi le-a scris.