Încheierea lucrărilor Primului Sinod Ecumenic din istoria Bisericii s-a făcut în mod pașnic, atât împăratul, cât și episcopii prezenți luându-și rămas-bun în cele mai cordiale relații. Cu toate acestea, în discursul de final, Sfântul Constantin cel Mare a ținut să precizeze câteva aspecte fundamentale ce trebuiau respectate pe viitor, astfel încât roadele lucrărilor sinodale să nu fie pierdute. Ne vom concentra în cele ce urmează asupra mesajului în cauză.
Pentru a putea analiza discursul împăratului Constantin cel Mare, suntem nevoiți să apelăm din nou la biografia sa realizată de Eusebiu de Cezareea. Cu privire la încheierea lucrărilor sinodale, acesta ne precizează următoarele: „Cele hotărâte împreună au fost pe dată întărite printr-un act semnat de fiecare (episcop). După încheierea lucrărilor, împăratul a descris sinodul drept cea de-a doua izbândă purtată de el asupra vrăjmașului Bisericii și a hotărât sărbătorirea evenimentului spre slava lui Dumnezeu” („Viața lui Constantin cel Mare”, trad. Radu Alexandrescu, în col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, București, 1991, p. 131). Acordul episcopilor și armonia învățăturii lor sunt subliniate în acest scurt pasaj, dar, ca un adevărat semi-arian și bun prieten cu Eusebiu de Nicomidia, principalul susținător al ereziei ariene, Eusebiu de Cezareea, nu ne spune absolut nimic despre decizia sinodală cu privire la condamnarea în cauză a învățăturii greșite. Acest fapt rezultă cu ușurință și din analiza atentă a discursului împăratului Constantin cel Mare rostit cu ocazia încheierii lucrărilor Sinodului Ecumenic de la Niceea. Doar partea introductivă a alocuțiunii conține unele referiri vagi la neînțelegerile privind credința adevărată, în timp ce cuprinsul și încheierea sunt dedicate exclusiv problemei stabilirii corecte a datei Paștilor. Considerăm că singura explicație constă într-o manevrare abilă de către Eusebiu a adevăratului discurs, prezentat într-o manieră care evită explicit menționarea crizei ariene și condamnarea ereziei de către episcopii prezenți la Sinod. Iată debutul discursului: „Încredințându-mă eu (Constantin cel Mare, n.r.) din fericita întorsătură pe care au luat-o lucrurile la noi cât bine se poate ascunde în puterea lui Dumnezeu, socotit-am că cea mai frumoasă țintă pe care mi-aș putea pune-o în viață ar fi să fac așa încât fericitele mulțimi intrate în Biserica universală să poarte în ele o singură credință, o dragoste neîntinată, precum și cuvioșia cea într-un singur gând în fața lui Dumnezeu, stăpânul nostru, al tuturor” („Viața lui Constantin cel Mare”, p. 132), Eusebiu prezintă într-o manieră generală adevăratul scop al întrunirii episcopilor la Sinodul Ecumenic de la Niceea. Astfel, ni se vorbește despre o credință unică pe care mulțimile care intraseră în Biserică trebuia să o împărtășească, atribuind adevăratul motiv unei catehizări „universale”. El exclude explicit erezia ariană din discuție, în acest mod folosindu-se de motivul unității, atât de drag împăratului Constantin cel Mare și pe care acesta îl utiliza din belșug în corespondența sa cu episcopii și teologii ortodocși ai vremii.
Convocarea episcopilor doar pentru un simplu acord?
În continuare, se spun următoarele: „Dar întrucât în această privință nu se putea ajunge la o rostuire nepărtinitoare și nestrămutată altfel decât prin convocarea tuturor – sau măcar a majorității – episcopilor și prin amănunțita cercetare a fiecăruia în legătură cu articolele preasfintei voastre credințe, voi n-ați pregetat a vă aduna – ba încă a veni în număr cât mai mare (voi adăuga aici că am fost eu însumi de față, ca și cum aș fi făcut parte din cinul vostru; de ce să o tăgăduiesc de vreme ce faptul de a mă fi pus, alături de voi, în slujba aceluiași scop, îmi face atâta bucurie?)” („Viața lui Constantin cel Mare”, p. 132). Eusebiu de Cezareea modifică din nou unghiul de atac al discursului. Sinodul este prezentat drept o întrunire la care fiecare episcop trebuia să fie cercetat în legătură cu articolele preasfintei credințe. Așadar, voalat ni se precizează că a existat o problemă de credință care trebuia soluționată, dar nu ni se spune în ce a constat aceasta și cât de importantă a fost. Introducerea discursului se încheie cu următoarele cuvinte: „Așa, lucrurile au fost cercetate cu cea mai mare luare-aminte, toate, până ce – în duh de înțelegere și unire – a ieșit la lumină și cugetul cel plăcut lui Dumnezeu, pretutindeni veghetorul, și până nu le-au mai rămas, dihoniei și îndoielii într-ale credinței, nici cea mai mică urmă de loc” („Viața lui Constantin cel Mare”, p. 132). În tot discursul în cauză nu regăsim termenul de erezie, nici pe cel de arianism. Ni se precizează la modul general că era necesară o mărturisire a credinței ortodoxe și că s-a ajuns la o armonie desăvârșită în cadrul lucrărilor sinodale. Discursul se îndreaptă apoi exclusiv asupra stabilirii datei pascale.
Este textul autentic sau nu?
În mod clar nu putem vorbi despre o lipsă totală de autenticitate. Textul a fost scris de Sfântul Constantin cel Mare, dar pretutindeni se vede influența lui Eusebiu de Cezareea și a lui Eusebiu de Nicomidia. Personal, consider că discursul nu a fost rostit în această formă, ci a fost ușor modificat, atât prin reformularea unor aspecte introductive (ne vine greu să credem că Sfântul Constantin cel Mare nu ar fi menționat deloc arianismul drept problemă principală discutată în cadrul lucrărilor sinodale și nu ar fi cerut în mod expres eradicarea ei), cât și prin adăugarea a două sau trei paragrafe privind argumentele principale în favoarea stabilirii unei date comune a sărbătoririi Paștilor. De vreme ce lucrarea în cauză nu este varianta finală pe care dorea Eusebiu să o publice și ținând cont că el a trăit încă trei ani după moartea Sfântului Constantin cel Mare, până în anul 340, suntem convinși că multe pasaje au fost modificate într-o oarecare măsură, iar discursul analizat anterior se numără printre ele. Așadar, nu putem atribui împăratului Constantin lipsa de precizie în privința arianismului pe care o regăsim în discursul final rostit la încheierea lucrărilor Primului Sinod Ecumenic. O putem atribui însă încercării de falsificare a realității istorice întreprinse de Eusebiu de Cezareea, care dorea astfel să susțină în continuare o imagine coruptă a inexistenței arianismului ca erezie. Adesea, suntem nevoiți să trecem dincolo de mărturiile istorice pentru a putea vedea adevărul, iar în acest caz avem de-a face cu o sursă a cărei credibilitate trebuie privită cu multă prudență și cu o acrivie deosebită. În materialul următor vom discuta stabilirea datei de prăznuire a Paștilor efectuată în cadrul lucrărilor sinodale și importanța pe care o acordă acestui eveniment Sfântul Constantin cel Mare. Din episodul de astăzi trebuie să reținem un principiu-cheie: atât timp cât cuvintele unei persoane nu sunt scrise cu propria ei mână, biograful poate ajunge să mistifice anumite aspecte cu bună- știință, în special în cazul personajelor semnificative ale istoriei. De aceea, în fața unui text de acest gen, să cercetăm mai întâi sinceritatea biografului, pentru a nu cădea în capcana primirii unei imagini greșite, așa cum au pățit foarte mulți istorici occidentali în privința Sfântului Constantin cel Mare.
