Biserica Domnească – Paraclis Patriarhal – Sfântul Anton – Curtea Veche din Capitală își sărbătorește, în fiecare an la 17 ianuarie, ocrotitorul spiritual, pe Sfântul Antonie cel Mare, a cărui icoană făcătoare de minuni se află în acest sfânt lăcaș. Anul acesta, bucuria duhovnicească a sărbătorii a fost sporită de prezența Patriarhului României în mijlocul credincioșilor acestei parohii. Sute de credincioși au participat, cu ocazia celui de-al doilea hram al celei mai vechi biserici din București, la Sfânta Liturghie oficiată de către Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop Vicar Patriarhal, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi.
La finalul Sfintei Liturghii, în cuvântul de învățătură adresat credincioșilor prezenți, Patriarhul României a elogiat personalitatea părintelui monahilor, Sfântul Cuvios Antonie cel Mare: „Astăzi Biserica noastră prăznuiește pomenirea Sfântului Cuviosului părintelui nostru Antonie cel Mare, considerat a fi părintele monahismului atât în Biserica Răsăriteană cât și în cea Apuseană. Sfântul Antonie cel Mare este cunoscut ca un părinte nevoitor și în același timp foarte înțelept. El s-a născut într-o familie de oameni bogați, nu numai bogați material, ci și bogați în credință, pe la anul 250 sau 251 locul său de naștere era un sat Coma, aproape de cetatea Herakleopolis din Egiptul de Sus. Acest părinte egiptean născut într-o familie de creștini bogați a învățat de la părinții săi credința în Iisus Hristos și iubirea față de Hristos. Atunci când a sosit vremea să fie trimis la școală el a refuzat, deoarece în școlile din timpul său foarte adesea tinerii învățau și multe lucruri rele care nu erau conforme cu învățătura și morala creștină. De aceea, el a preferat să rămână doar cu învățătură primită de la părinți și cu citirea Sfintei Scripturi. Tinerețea sa a trăit-o în simplitate, dar la vârsta de 20 de ani părinții lui au trecut la Domnul și mergând el într-o zi la biserică a auzit cuvintele pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a spus tânărului bogat din Evanghelie: †˜Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, împarte-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi†™. El a considerat că aceste cuvinte i se adresează lui direct pentru că era un tânăr bogat. S-a hotărât să vândă tot ceea ce avea și a lăsat doar o parte pentru sine și pentru sora sa. Mai târziu a hotărât ca sora sa să fie dată în grija unei comunități de fecioare creștine ceea ce însemna că era totuși o formă de monahism înainte de el, dar el a dat o pecete spirituală profundă monahismului și s-a hotărât să devină pustnic. Mai întâi și-a făcut o colibă nu departe de sat și se ruga mult, postea, se nevoia și se purta foarte frumos cu oamenii care veneau la el și de aceea era iubit de mulți dintre locuitorii satului. Când a început marea vijelie a ispitelor tinereții legate de ispitele plăcerilor trupești atunci pentru a lupta mai bine s-a îndepărtat de sat și și-a făcut locuință în unele cavouri dintr-un cimitir păgân. Acolo s-a luptat foarte mult nu numai cu gândurile, ci și cu unele ispite care veneau de la diavoli și care vroiau să-l înfricoșeze ca să înceteze viața de pustnic. A ajuns uneori în situații aproape disperate pentru că se simțea singur și nu mai avea putere, dar Dumnezeu l-a ajutat și el a întrebat: †˜Doamne unde erai când mă luptam? Și un glas i-a răspuns: Eram aproape de tine și te ajutam să nu cazi în deznădejde†™. Sfântul Antonie s-a nevoit lângă sat și mai departe de satul său timp de 15 ani. La vârsta de 35 de ani a hotărât să meargă mai departe și anume, în munți. S-a așezat într-o cetate părăsită care se afla pe colina unui munte. Acolo a viețuit 20 de ani în post, rugăciune și mânca pâine uscată și bea puțină apă, căci cineva îi aducea de două ori pe an pâine uscată care se putea conserva”.
Sfântul Antonie cel Mare vedea duhovnicește viața oamenilor și starea sufletului omului
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a mai subliniat faptul că Sfântul Antonie cel Mare era foarte căutat de oameni pentru darurile sale: „După 20 de ani a început să simtă binecuvântarea harului lui Dumnezeu pentru că primit o înțelepciune deosebită și darul vindecării, darul sfătuirii oamenilor ca să meargă pe calea mântuirii și darul vindecării de boli. Când s-a întărit duhovnicește și s-a luminat cu harul lui Dumnezeu ca urmare a 35 de ani de nevoință a coborât în cetate pentru a apăra pe creștinii care erau persecutați și voia el însuși să devină martir în timpul împăraților Dioclețian și Maximian. Însă Dumnezeu l-a cruțat și nu a permis ca el să fie martir pregătindu-l pentru altă lucrare. După o vreme, în anul 306, Dumnezeu a rânduit ca să vină la conducerea Imperiului Roman Împăratul credincios Constantin, adică Sfântul Constantin cel Mare, care prin Edictul de la Milano din 313 a dăruit libertate creștinilor în înțelesul că fiecare om era liber să urmeze religia pe care o dorește și în acest fel creștinii nu au mai fost persecutați. Sfântul Antonie a devenit cunoscut în Răsărit și în Apus, în tot Egiptul, dar și în alte provincii ale Imperiului Roman. Veneau oameni simpli și oameni învățați la el ca să îi ceară sfatul. Chiar din familia imperială a Sfântului Împărat Constantin și a fiilor săi au venit să ceară cuvânt de folos pentru împărat și pentru familie și el a răspuns că cei care conduc trebuie să fie iubitori de oameni, drepți, să facă dreptate și să ajute pe cei săraci. Nu la mult timp după această încetare a persecuțiilor împotriva creștinilor a apărut o mare tulburare și anume, Arie din Alexandria, un preot eretic care învăța poporul că Hristos nu este Dumnezeu cu adevărat, ci doar o făptură sfințită sau îndumnezeită. Atunci Sfântul Antonie a coborât din munte și a îndemnat poporul ca să păstreze credința cea adevărată, credința ortodoxă și să mărturisească că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel Veșnic Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor. Această mărturisire a dreptei credințe a fost foarte importantă. Deci, când Biserica era în persecuție Sfântul Antonie a coborât din munte, când Biserica era în primejdie de a pierde dreapta credință a coborât din munte, el și cei care îl urmau. În pustia Egiptului în jurul lui s-au adunat o mulțime de monahi, mii de colibe ale monahilor au fost făcute acolo. El nu stătea tot timpul cu mulțimile pentru că se împrăștia, dar ucenicii lui primeau mulțimile și el se arăta lor din când în când și îi sfătuia. Sfântul Antonie cel Mare după aceea s-a retras și mai în singurătate și venea mai rar în mulțime, însă se ruga mai mult. Avea darul vindecării și de la distanță, nu numai din apropiere. Avea darul vederii, al profeției și al cunoașterii vieții omului și a gândurilor. Avea darul de a realiza când cineva murea ce suflet avea. Vedea duhovnicește viața oamenilor și starea sufletului omului, vedea câtă lumină este adunată în sufletul omului rugător sau nevoitor. Deci, Sfântul Antonie cel Mare a primit aceste multe daruri nu atât de mult pentru sine, ci pentru a slăvi pe Dumnezeu lucrător în el și pentru a ajuta pe semeni”.
Un mare luminător și un mare rugător pentru cei care sunt nevoitori
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a mai apreciat faptul că Sfântul Cuvios Antonie cel Mare trăiește profund Evanghelia lui Hristos: „Între ucenicii săi a fost și marele Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei, mare apărător al credinței ortodoxe împotriva ereziei ariene care de patru ori a fost scos din scaun și se ascundea prin morminte. Sfântul Atanasie, fiind ucenicul Sfântului Antonie cel Mare, cunoscându-l îndeaproape a scris viața Sfântului Antonie care a fost făcută cunoscută în toată Biserica lui Hristos, atât în Răsărit cât și în Apus. La moartea sa, la vârsta de 105 ani, deci prin anul 356, a dăruit haina sa, rasă cum am zice astăzi, și cojocul său, unui episcop care se numea Serapion și era ucenic de-al său. Și a cerut ca nimeni să nu știe unde este mormântul său ca și Moise de altădată a ținut ca să nu fie cunoscut mormântul său pentru a nu fi lăudat și pentru a nu se certa ucenicii pentru sfintele lui moaște. Sunt icoane făcătoare de minuni ale lui cum avem și în această biserică și el este prezent prin rugăciunile sale din cer în icoanele sale atunci când oamenii cu evlavie și cu multă dragoste și prețuire față de el se roagă lui și îi cer ajutorul. Sfântul Antonie cel Mare ca părinte însă al monahismului rămâne în Ceruri un mare luminător, dar și un mare rugător pentru cei care sunt nevoitori. El ne arată că monahismul este o altă formă de mucenicie, e o altă formă de răstignire. Nu mai este răstignirea și mucenicia sângeroasă, ci este mucenicia ostenelilor. De aceea, a mai fost numit monahismul sau viața călugărească mucenicie albă, adică nu prin sânge, ci prin sudoare, prin osteneală, prin nevoințe. Sfinții Cuvioși sunt imediat cinstiți după Sfinții Martiri pentru că există o iubire jertfelnică și în mucenicul smerit și în călugărul smerit care nu se laudă niciodată cu nevoințele sale, dar Dumnezeu le cunoaște. Monahul cu adevărat bineplăcut lui Dumnezeu este cel care arată prezența harului lui Dumnezeu în el prin răbdare, prin rugăciune, prin milostenie, prin răstignirea patimilor egoiste. Ce învățăm în mod deosebit de la Sfântul Antonie cel Mare? Deși este părintele monahismului el e învățător pentru toată lumea pentru că trăiește profund Evanghelia lui Hristos în care se regăsește și sfatul Mântuitorului †˜Dacă vrei să fii desăvârșit mergi și vinde averea ta, împarte-o săracilor și vei avea comoară în cer și apoi vino și urmează-Mi†™. Nu i-a spus mergi pe drumuri, ci vino și urmează-Mi. Ai renunțat la ceva trecător și limitat și primești pe Cineva în schimb netrecător și nelimitat. Ai renunțat la bogățiile trecătoare și limitate și primești bogăția cea nesfârșită a iubirii veșnice a lui Hristos și a Preasfintei Treimi”.
Creșterea copiilor în timp de sărăcie este o mucenicie, o dăruire de sine, o jertfă
„Acesta este schimbul pe care îl propune Mântuitorul Iisus tânărului bogat. Totuși, Sfântul Antonie s-a întrebat †˜Doamne, ce vrei să fac ca să fiu mai bun și dacă mai este cineva mai bun decât mine să-l cunosc pe acela†™. Și Dumnezeu i-a spus există un cizmar care are familie și care e mai bun decât tine, se roagă de trei ori pe zi și împarte din câștigul lui și săracilor. Deci, o parte pentru familie și o parte pentru săraci. Acesta te-a întrecut. Cum l-a întrecut? Ei bine în smerenie, pentru că cizmarul nu și-a pus niciodată întrebarea dacă este cineva mai bun decât el, ceea ce înseamnă că poți să fii sfânt nu numai în pustie, ci și acasă. Dacă îți faci datoria de creștin pentru că și creșterea copiilor în timp de sărăcie este o mucenicie, este o dăruire de sine, o jertfă. Deci, fie că omul se căsătorește și are familie și își răstignește egoismul și nu mai trăiește doar pentru sine, ci împreună cu familia și pentru familie și pentru cei din jur, pentru săraci, pentru cei care sunt mai nevoiași decât el, fie că se călugărește și iarăși, nu trăiește egoist pentru sine, ci pentru familia spirituală care este mănăstirea și pentru pelerinii sau închinătorii care vin la mănăstire. De aceea, Biserica Ortodoxă, deși prețuiește foarte mult monahismul nu disprețuiește căsătoria. Dacă nu ar fi familii creștine bune nu am avea nici tineri care să vină la mănăstire. Deci, familia creștină a contribuit la educația creștină a Sfântului Antonie și prin aceasta el a format o familie mai mare, spirituală, duhovnicească, familia monahală. Deci, nu se poate trăi egoist în afară de familie, fie familia conjugală, fie familia monahală. De aceea, în Scriptură s-a spus †˜Vai celui singur†™, adică nu celui singur că este singur, ci celui care nu gândește decât la sine, dar călugărul chiar dacă e singur în pustie și se roagă lui Dumnezeu și se roagă pentru sănătatea și mântuirea întregii lumi el nu este singur. El se află la o anumită distanță geografică, dar nu este singur. Duhovnicește se află în comuniune, în legătură cu Dumnezeu, cu îngerii, cu toți sfinții și cu oamenii care se roagă. De aceea, monahii au fost numiți rugători ai neamului sau rugători pentru popor”, a mai explicat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Înțelepciunea smerită vine din rugăciune, din înțelepciunea lui Hristos
De asemenea, Preafericirea Sa a evidențiat faptul că „Sfântul Antonie deci este rezultatul unei familii creștine care la rândul său a creat o familie duhovnicească mare și care s-a răspândit de-a lungul veacurilor. Cum un om care a fugit de lume și s-a retras din localitate, stătea prin morminte și apoi s-a retras în munte a ajuns să fie căutat de atâta lume? Cum el care fugea de lume devine după 35 de ani de nevoință un om după care fuge lumea? Adică lumea fugea spre pustie pentru că s-a unit cu Dumnezeu prin nevoință, prin post, prin rugăciune și lumea nu venea după un om simplu, chiar dacă era simplu, ci după un om purtător de Dumnezeu. De aceea, în rugăciunile Bisericii Ortodoxe sfinții cuvioși care se roagă neîncetat cu mintea sunt numiți †˜Sfinți Cuvioși de Dumnezeu purtători Părinți ai noștri†™. Deci, pentru că a devenit de Dumnezeu purtător lumea venea să-i ceară sfat înțelept, dar înțelepciunea lui nu era din cărți, ci înțelepciune din înțelepciunea lui Dumnezeu împărtășită lui de Dumnezeu prin rugăciune. Deci, omul poate să fie cultivat, înțelept într-o anumită măsură din cărți, dar înțelepciunea cea mai profundă, înțelepciunea smerită vine din rugăciune, din înțelepciunea lui Hristos Care este numit Cuvântul și înțelepciunea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură”.
Lupta fiecărui creștin este eliberarea de lăcomia de avere, lăcomia de plăcere și lăcomia de putere
„Sfântul ajunge să fie purtător de Duhul Sfânt sau de Dumnezeu în măsura în care a renunțat la duhul lumesc care în general e un duh egoist și prima luptă a Sfântului Antonie cel Mare de eliberare din Duhul lumesc a fost eliberarea de lăcomia de avere. A vândut averile, le-a împărțit săracilor și a găsit în Hristos cea mai mare comoară, comoara mult căutată. A doua luptă a lui de eliberare, pentru că nu luptă cu alții, ci luptă cu sine, cu natura umană egoistă, căzută, păcătoasă din sine. E mai ușor să lupți împotriva celor din jur decât să lupți împotriva propriului egoism fiindcă noi avem tendința de a justifica comportamentul egoist. Sfântul Antonie nu îl justifică, ci îl răstignește ca să simtă apoi puterea înviere. A doua luptă de eliberare duhovnicească pe care o duce este eliberarea de lăcomia de plăcere. Și a treia este eliberarea de lăcomia de putere. Chiar puterea duhovnicească, ispita de a fi vedetă, de a avea o mulțime de fii duhovnicești care se supun lui. De aceea, se retrăgea în munte și-i mai lăsa singuri ca ei să nu-și pună nădejdea doar în Avva Antonie, ci în primul rând în Dumnezeu. Deci, eliberarea de lăcomia de avere, lăcomia de plăcere și lăcomia de putere. Acesta este și sfatul Sfântului Ioan Evanghelistul. Aceasta este lupta fiecărui creștin, dar călugării duc o luptă mai abruptă, mai directă, ceilalți urcă în vârful muntelui pe serpentine. Sfântul Antonie urca de-a dreptul pe scurtătura foarte abruptă ceea ce ne face să îl numim un fel de alpinist spiritual dar nu exterior, ci interior, că urcarea sau urcușul este mai întâi interior”, se arată în cuvântul Preafericirii Sale.
Răstignirea duhovnicească conduce la pacea și bucuria lui Dumnezeu
Totodată, Patriarhul României a mai spus că „Prin acest urcuș, Sfântul Antonie cel Mare este părintele monahismului nu pentru că a fost primul dintre călugări, deoarece mai erau și înaintea lui, dar el a adunat în jurul lui cei mai mulți călugări până la el pentru că a confirmat prin viața sa biruința duhului asupra trupului și nu e vorba de fizic, ci gândirii egoiste trupești. Sfântul Apostol Pavel spune că faptele trupului nu sunt cele doar legate de trup. El spune invidia, certurile, gâlcevile sunt fapte trupești. Invidia zice că e o faptă trupească pentru că este una egoistă. Iubirea este o faptă duhovnicească pentru că nu se gândește doar la sine, ci și la alții. Deci, în Sfântul Antonie cel Mare se pune în practică tot ceea ce este recomandat în Evanghelie ca fiind biruință asupra păcatului și bucurie a învierii sufletului din moartea păcatului încă din lumea aceasta ca pregătire pentru învierea de obște și intrarea în Împărăția Cerurilor. Este mare nevoie de oameni care trăiesc Evanghelia printr-o răbdare și o stăruință continuă. Ceea ce e mai greu în viața călugărească și în viața creștină e să faci binele tot timpul, nu doar din când în când. Să fii milostiv nu numai la Paști și la Crăciun, ci tot timpul. Și să te consideri pe tine inferior celorlalți. Aceasta este răstignirea duhovnicească, dar numai cei care se străduiesc să lupte astfel simt și pacea și bucuria lui Dumnezeu”.
Sfântul Antonie cel Mare – modelul părintelui duhovnicesc care apoi a fost multiplicat într-o mulțime de sfinți monahi, dar și sfinți preoți de parohie
„În concluzie, Sfântul Cuvios Antonie cel Mare a pacificat ființa sa, a adus la o pace interioară mintea și trupul în relația lor cu Dumnezeu. Și pentru că s-a umplut de pace, de înțelepciune și lumină putea dărui pace sufletească, lumină și înțelepciune celor care veneau la el. Deci, în Sfântul Antonie cel Mare avem modelul părintelui duhovnicesc care apoi a fost multiplicat într-o mulțime de sfinți monahi, dar și sfinți preoți de parohie. În lume, cei mai mulți oameni nu se mântuiesc în mănăstire, ci în parohie. Se nasc, se botează în Biserică, se cunună, se înmormântează de către Biserică. Deci, Hristos Domnul cheamă pe unii să fie monahi, iar pe alții să fie mireni duhovnicești. De aceea, Biserica Ortodoxă, mai ales Biserica Ortodoxă Română nu a pus niciodată în opoziție parohia și mănăstirea. Ele sunt două mâini misionare ale lui Dumnezeu prin care El lucrează în lume. Parohiile susțin adesea mănăstirile din punct de vedere material, iar mănăstirile cu viață duhovnicească mai bogată susțin parohiile. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să iubim pe sfinții Săi și să învățăm de la ei cum au devenit purtători de har și luminători ai lumii”, a încheiat Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.
La final, Patriarhul României a oferit mai multe cărți liturgice și misionare lăcașului de cult și a felicitat preoții slujitori pentru întreaga activitate. La rândul său, Părintele paroh Gheorghe Zaharia a oferit Preafericirii Sale o icoană cu chipul Sfântului Antonie cel Mare.
„Mulțumim pentru acest dar și desigur, noi încercăm să venim în fiecare an aici pentru că este parohia din eparhie care ajută cel mai mult Patriarhia și Arhiepiscopia Bucureștilor. Parohia Sfântul Anton-Curtea Veche este cea mai harnică și darnică în ceea ce privește ajutorarea lucrării misionare, nu numai pentru Centrul de Presă Basilica, dar și ajutorarea unor oameni care au nevoie de ajutor rapid în situații de urgență. Este o binecuvântare de la Dumnezeu asupra parohiei atunci când și parohia arată binecuvântarea lui Dumnezeu pentru alții printr-o formă de ajutorare constantă”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Credincioșilor prezenți Preafericirea Sa le-a oferit iconițe cu chipul ocrotitorului bisericii de la Curtea Veche.
Sfântul Antonie cel Mare a devenit ocrotitorul bisericii de la Curtea Veche după incendiul din 23 martie 1847 când Biserica Sfântul Anton din apropierea bisericii de la Curtea Veche a ars în întregime. Biserica are și un muzeu parohial care deține o icoană cu Sfânta Treime la Stejarul Mamvri de la 1715, realizată în timpul domnitorului Ștefan Cantacuzino, care face parte din catapeteasma veche a bisericii. De asemenea, mai există în muzeul bisericii o anaforniță dăruită bisericii de Sfântul Constantin Brâncoveanu, precum și alte obiecte de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și din întreg secolul al XIX-lea.
