Sâmbăta morților – moșii de iarnă

În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, credincioșii aduc la Biserică ofrande pentru sufletele celor dragi. Astfel, în bisericile și cimitirele ortodoxe se va face pe 22 februarie 2014 pomenirea celor adormiți. Această zi mai este cunoscută în Biserica Ortodoxă și sub denumirea populară de Moșii de iarnă.

Sfinții Părinți au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiți, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt și cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepții adormiți. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos. Moșii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morților, în număr de șapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.

Sâmbăta de Paști, a opta la numărătoare, este una aparte, căci Mântuitorul Însuși a murit cu trupul, urmând să învieze a treia zi, spre răscumpărarea neamului omenesc din moartea păcatului strămoșesc și spre viața veșnică. Biserica a rânduit în an două sâmbete mari, când se fac pomeniri mai ales pentru morții care au murit pe neașteptate: Moșii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți) și Moșii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt). De asemenea, pomeniri pentru cei adormiți se vor face în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Toate sâmbetele anului liturgic sunt închinate defuncților, precum și tuturor sfinților, reprezentați de martiri, căci fiecare sâmbătă e în realitate o imitare a Sâmbetei Mari, iar moartea creștinilor e o icoană a șederii lui Hristos în mormânt. Pe de altă parte, e potrivit ca defuncții să fie asociați martirilor, fiindcă orice creștin e virtual un sfânt, iar cadavrul său o relicvă. Sâmbetele anului liturgic sunt, așadar, consacrate unei comemorări gene­rale și anonime care nu diferă deloc în această privință de sâmbăta morților ce precedă Duminica Lăsatului de carne, cu excepția faptului că aceasta din urmă e mai solemnizată și consacrată exclusiv comemorării „tuturor părinților și fraților creștini ortodocși adormiți de la începutul veacuri­lor”.

Această preocupare de a îmbrățișa în aceeași comemorare totalita­tea timpului e o bună ilustrare a ceea ce am văzut cu privire la caracterul recapitulării și sintezei timpului în Triod. înainte de a se identifica cu Adam pentru a antrena în mișcarea sa de convertire întreaga natură umană; candidatul la Postul Mare trebuie să anticipeze această trecere de la ipostasă la natură prin „memoria liturgică”, recapitulând într-o singură zi multiplicitatea nedefinită a credincioșilor care au punctat cu existența lor cursul timpului. După Nichifor Calist și imnografii Triodului, această comemorare a tuturor defuncților a fost plasată în acest loc din pricina comemorării celei de-a Doua Veniri a lui Hristos în Duminica Lăsatului de carne. Adunarea în rugăciune a tuturor defuncților devine astfel imaginea marii adunări eshatologice a tuturor oamenilor, morți și vii, înainte de Jude­cată, această ultimă adunare corespunzând simetric di viziunii, și distincției care a însoțit creația lumii:

„Doamne, Cel ce primești din cele patru margini ale lumii pe cei ce au adormit cu credință, în mare sau pe pământ, în râuri, în izvoare sau în lacuri și în fântâni, pe cei ce s-au făcut mâncare fiarelor și păsărilor și târâtoarelor pe toți îi odihnește!”.

E necesar ca atunci să se regrupeze toate treptele ierarhiei bisericești, precum și cei ce au decedat în orice loc și în orice împrejurare, pentru că întreaga Biserică reunită în rugăciune să poată îndupleca dreptatea lui Dumnezeu prin invocarea milostivirii Lui.

„Odihnește pe robii Tăi pe pământul celor vii, Doamne, de unde s-a depărtat durerea, întristarea și suspinarea; iartă-le ca un Iubitor de oamenii cele ce în viață au greșit, că singur ești fără de păcat și Stăpân al celor morți și al celor vii!”

Această universalitate ar putea părea totuși parțială, fiindcă ea nu-i cuprinde decât pe credincioșii ortodocși și nu se întinde la întreaga natură umană. Într-adevăr, potrivit canoanelor trebuie să ne rugăm pentru creștinii ortodocși, vii sau defuncți, dat fiind că rugăciunea litur­gică presupune unitatea aceeași credință, ea însăși expresie a naturii umane asumate și restaurate în unica Persoană a lui Hristos.

„Pe cei ce au călătorit pe marea cea pururea furtunoasa a vieții, învrednicește-i să ajungă la limanul nestricatei Tale vieți, Hristoase, pe cei ce au fost cârmuiți în viață de dreapta credință!”

Această excludere a păgânilor și ereticilor de la rugăciunea Bisericii nu este însă o lipsă de iubire, nici o încălcare a poruncii de a ne. ruga pentru vrăjmașii noștri, nici o tăgăduire a exemplului lui Hristos pe Cruce sau a întâiului mucenic Ștefan, care se rugau pentru; călăii) lor. Acest aspect universal al rugăciunii poate rămâne în rugăciunea privată a creștinului, dar numai cei credincioși pot fi obiectul rugăciunii publice, pentru a evita scandalul și pentru că, potrivit Apostolului, credincioșii nu pot fi înhămați împreună cu necredincioșii la un același car: „Căci ce legătură poate să fie între dreptate și fărădelege, sau ce comuniune între lumină și întuneric ?”. Rugăciunea pentru defuncți e posibilă în Biserică, fiindcă Hristos a biruit deja moartea prin moartea și învierea Sa, iar omul e de acum potențial eliberat.

„Hristos a înviat, dezlegând din legături pe Adam cel întâi zidit și sfărâmând tăria iadului. Îndrăzniți dar, toți morții, că s-a omorât moartea, s-a prădat și iadul împreună cu ea și a luat împărăția Hristos, Cel ce S-a răstignit Și a înviat. Acesta ne-a dăruit nouă nestricăciunea trupului; Acesta ne va scula și pe noi și ne va dărui învierea, și de slava aceea va învrednici cu veselie pe toți câți cu credință neabătută au crezut într-Însul cu căldură”

Pentru creștini, moartea nu mai e decât un somn și un moment „pascal” de trecere sau „mutare” la viața veșnică. De aceea toate slujbele de­funcților sunt cântate cu „Aliluia”, care e „cântarea funebră” a creștinilor.

Rugăciunea pentru defuncți e și ocazia de a dezvolta în această sâm­bătă, ca de altfel și la slujba înmormântării sau în sâmbetele Octoihului, o meditație antropologică asupra naturii omului făcută după chipul lui Dumnezeu și menită să se ridice spre asemănarea cu El, asupra demni­tății lui Adam mijlocitor între cer și pământ, asupra căderii sale, a supu­nerii sale morții și a mântuirii lui în Hristos. Pe lângă aceasta, rugăciu­nea pentru morți e prilejul pentru credincioși de a se dedica adevăratei „filozofii”, adică gândului la moarte și meditației asupra caracterului efemer al existenței lor și asupra deșertăciunii poftelor pământești. Sâmbăta Morților nu reprezintă, așadar, doar cadrul unei recapitulări a timpului și a naturii umane în rugăciunea de mijlocire; ea are și o dimen­siune de pedagogie duhovnicească, propunând credincioșilor să înainteze spre cunoașterea lor înșiși prin meditația asupra „limitelor vieții”, trimi­țând la recunoașterea faptului că totul depinde numai de voința lui Dumnezeu. Așa cum s-a arătat în partea I, gândul la moarte e un element indispensabil atât pentru a începe, cât și pentru a continua viața ascetică, de aceea el își găsește, grație Sâmbetei Morților și Duminicii Lăsatului de carne, un loc potrivit în perioada pregătitoare, împreună cu smerenia și căința.

Marcată de întristare și doliu, Sâmbăta Morților nu se potrivește cu bucuria nici unei prăznuiri a vreunui sfânt din ciclul liturgic fix; astfel, dacă e vorba de un sfânt „fără praznic”, Slujbele din Mineie sunt depla­sate la Pavecernița de vineri seara. Sărbătorile sfinților mai importanți cum sunt Sfântul Grigorie din Nazianz (25 ianuarie), mutarea moaștelor Sfântului Ioan Hrisostom (27 ianuarie), Sfinții Trei Ierarhi (30 ianuarie); sunt transferate în ziua de vineri și celebrate cu toată solemnitatea lor. Dar atunci când în Sâmbăta Morților cade praznicul Întâmpinării (Hypa-pante) Domnului, comemorarea defuncților e transferată în sâmbăta anterioară, înaintea Duminicii Fiului Risipitor, pentru a ceda întâietatea „praznicului Domnului”.

Oficiul defuncților admite însă combinarea cu orice alt ciclu liturgic: mai cu seamă cu piesele din zilele din zilele de sâmbătă ale glasului muzical din Triod ce se întâmplă să cadă în acea săptămână, dat fiind că acestea din urmă se referă la aceeași temă: martirii și defuncții.

Gradul liturgic al oficiului Triodului e atunci mai înalt decât la cele două duminici precedente, căci el are un tropar propriu, o sedealnă la cea de-a doua stihologie a Psaltirii de la Utrenie, un canon pe 8 tropare, iar nu pe 6. După troparul de la Vecernie, se face o procesiune în pronaos cântându-se canonul defuncților din Octoih și se celebrează Panihida defuncților. La Utrenie, după ecteniile mici ce urmează stihologiilor Psaltirii și după odele a 3-a, 6-a și a 9-a ale canonului, preotul sau diaconul pomenesc din nou defuncții mănăstirii; în sfârșit, după Ceasul I se face o procesiune în cimitir, Liturghia celebrându-se în paraclisul aflat acolo. Aceste rubrici sunt în fapt comune tuturor slujbelor de sâmbătă, în Sâmbăta dinaintea Lăsatului de carne ele trebuind pur și simplu să fie respectate mai strict. Să mai observăm că uzul actual e nu numai de a face comemorările la Utrenie, dar și de a repeta binecuvântarea colivelor cu rugăciunea „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul…” după prima catismă și la sfârșitul Ceasului I, dar fără canonul Panihidei, la care se adaugă menționarea tuturor categoriilor posibile de defuncți la mijlocul Psalmului 118, după binecuvântările defuncților și la sfârșitul Sfintei Liturghii.

Sâmbăta Morților, analogă și simetrică sâmbetei morților dinaintea Cincizecimii, se înscrie, așadar, în cateheza duhovnicească a Triodului grație gândului la moarte, iar în teologia timpului perioadei pregătitoare prin evocarea eshatologică a umanității și a concentrării timpului în rugă­ciunea pentru defuncți.

(Extras din Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ediția a III-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2008)

Comentarii Facebook


Știri recente