A doua duminică după Rusalii poartă pecetea Ortodoxiei românești, căci hotărârea Sinodului Sfintei noastre Biserici a dedicat-o proslăvirii tuturor sfinților români, odrăsliți în Biserica noastră străbună încă de la revărsatul zorilor Evangheliei lui Hristos pe teritoriul actual al României.
În prima duminică de la Cincizecime am cinstit pe toți sfinții, arătând astfel principalul scop al pogorârii și lucrării Duhului Celui Preasfânt în lume: modelarea chipului lui Hristos în sufletele celor ce cred în El, adică sfințirea oamenilor. Cinstind pe toți sfinții români, confirmăm că Duhul Sfânt a fost și este prezent în Biserica Ortodoxă Română, odrăslind sfinți. Nu doar la noi există o astfel de zi. Multe alte Biserici Ortodoxe naționale își cinstesc sfinții, arătând încă o dată că Dumnezeu este minunat întru sfinții Săi, în unitatea iubirii Preasfintei Treimi, dar în diversitatea popoarelor. Duminica Sfinților Români reprezintă, așadar, un memorial viu al prezenței și lucrării Duhului Sfânt pe pământ românesc, de la apariția creștinismului până la sfârșitul veacului, căci noi, românii, ne-am trezit ortodocși, nu am devenit astfel, de aceea dreapta credință constituie un dat ontologic națiunii noastre. Conștientizând acest lucru, ne vom strădui poate mai mult să-L căutăm pe Hristos, ajungând prietenii Lui, neuitând spusele lui Nichifor Crainic că împlinirea umanului constă în dobândirea sfințeniei. Oare în Împărăția lui Dumnezeu, sfinții unei țări sunt distincți? Sfântul Evanghelist Ioan, în cartea Apocalipsei, spune că la sfârșitul veacurilor fiecare neam își va aduce slava în fața tronului Preasfintei Treimi, în Împărăția cerurilor. Ce-L poate uimi pe Dumnezeu din istoria unui popor? Edificiile culturale? Granițele politice? Demnitarii? Geniile? Poate că da, doar dacă toate acestea poartă pecetea frumuseții interioare, însă în mod cert sfinții unui neam reprezintă măreția cea veșnică a poporului lor în fața unicului izvor al sfințeniei, Dumnezeu.
Cinstind pe sfinții români, cinstim toată istoria atâtor veleaturi în care Biserica dreptmăritoare a însoțit istoria nu de multe ori tihnită a nației românești, fiind de cele mai multe ori catalizatorul voinței și simțirii românești, când provocările vremurilor ne-au determinat să ne strângem la sânul „maicii spirituale a neamului românesc”, după cum numea Eminescu Biserica Ortodoxă.
Așadar, poporul român a născut sfinți, dovedindu-și astfel vocația cerească. Se cuvine să remarcăm că Duhul Sfânt nu a căutat preferențial la proveniența, starea socio-profesională, educația ori cultura românilor pentru a-i transforma în prietenii și casnicii lui Dumnezeu. Singurul criteriu l-a constituit iubirea. Sfinții români nu au fost oameni șablon. Hristos, Cel Unul, este prezent în sfinții români cei mulți, învederându-ne că îndemnul de a ne sfinți privește toată suflarea, „de la vlădică până la opincă”, după cum ar glăsui o veche zicere românească. Faptul acesta l-a adeverit mulțimea sfinților români, dar și diversitatea lor, ca statut social, profesional sau vârstă. Domnitori, vlădici, călugări, preoți, simpli țărani cu mâini bătătorite de muncă, intelectuali, soldați, domnițe ori boieri darnici și credincioși, tineri, copilandri, adulți, bătrâni ninși de vreme, toți au avut ca preocupare dobândirea mântuirii. Cinstindu-i pe frații noștri români proslăviți în Ceruri, săvârșim nu doar un act de cult, ci și unul patriotic.
Multă vreme s-a afirmat că numai românii nu-și au sfinții lor naționali. Iată că avem acum posibilitatea să ne amintim de toți cei ridicați din neamul nostru la darul sfințeniei, știuți ori neștiuți, cinstiți dintotdeauna de către popor. Lipsa sfinților naționali din sinaxarul nostru ortodox l-a determinat pe scriitorul B.P. Hasdeu să exclame cu tristețe și durere: „Românii, ei singuri dintre toate popoarele creștine, nu produseseră nici un sfânt din calendar din propriul lor sân, lăsând această sarcină Muscalilor și Grecilor”. Zicerea cunoscutului literat arată subtil că românii au avut sfinți, deși nu i-au recunoscut oficial. Astăzi, cu bucurie îi putem spune lui Hasdeu că și în calendarul Bisericii noastre Ortodoxe se regăsesc și fii ai ei, iubitori mai presus de orice ai lui Hristos și ai Evangheliei Sale.
Cronicarii, vechile hrisoave, tradiția și evlavia poporului credincios ne-au adus în prezent pilde de sfințenie, roade ale credinței milenare a poporului român, răstignit de nenumărate ori în decursul istoriei, dar înviat datorită rugăciunilor sfinților – pentru că sfinții sunt rugători la Dumnezeu, mai ales pentru cei din neamul unde au răsărit. Forul suprem al Bisericii noastre dreptmăritoare le-a confirmat viața curată, trecându-i în sinaxare, rânduind pictarea icoanelor lor, alcătuindu-le slujbele și acatistele. Apoi, în chip sobornicesc, le-a proclamat sfințenia, spre bucuria întregii suflări românești. Odată cu înălțătoarele slujbe de canonizare din ultimul sfert de veac, simțim deopotrivă cum secularizarea încearcă să jefuiască neprețuitul tezaur de credință și evlavie românească. Sau valorile dreptei credințe au ajuns potrivnice vieții moderne, trăite de contemporaneitate în însingurare și izolare față de Izvorul Vieții – Dumnezeu? Oare nu mai este la modă să crezi în Dumnezeu? Este damnată apartenența la Biserica strămoșească? S-a învechit Ortodoxia în România?
Tuturor scepticilor le spunem cu fermitate că Biserica Ortodoxă Română nu se demodează niciodată, Capul ei veșnic rămânând Hristos Dumnezeu, Care este mereu actual și nicicând învechit. Dacă ni se cere să optăm între apartenența la unele structuri politice, economice sau militare, cu riscul de a ne pierde identitatea spirituală și națională, atunci trebuie să-L alegem pe Hristos, căci El stă mai presus decât orice putere politică ori militară. De aceea avem datoria sfântă să luptăm cu iminentele pericole ivite din ce în ce mai amenințător, pentru ca Sfânta noastră Ortodoxie să ne strălucească în suflete, precum odinioară, în cele ale înaintașilor noștri. Numai așa, peste o sută sau peste două sute de ani, sau cât va mai rândui Domnul viața pe pământ, conștiința vie a Bisericii va mai avea de unde să culeagă roade ale lucrării Sfântului Duh pe pământ românesc, canonizând mulți alți sfinți români.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 9 iulie 2013)
