De ziua în care își cinstește ocrotitorul spiritual, Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului transmite câteva gânduri din învățătura Sfântului Benedict de Nursia despre iubirea părintelui duhovnicesc, „secretul” care îi aduce pe tineri în jurul lui Hristos.

Preasfințitul Părinte Benedict Bistrițeanul își argumentează punctele de vedere cu privire la apropierea tinerilor de Biserică în cinci exigențe inspirate din Rânduielile monahale ale Sfântului Benedict, formulate în jurul relațiilor dintre un stareț sau părinte duhovnicesc cu ucenicii săi.

Nu înainte de toate, Preasfinția Sa explică faptul că, în viziunea Sfântului Benedict, este necesară „existența unui părinte duhovnicesc bun care să-i adune pe cei tineri în jurul lui Hristos”. „Secretul” acestei lucrări, „este tocmai capacitatea părintelui de a-i iubi pe ucenici”.

Textul integral:

„Secretul” părintelui duhovnicesc, potrivit Sfântului Cuvios Benedict de Nursia

Mereu se spune că sunt tot mai puțini tineri care să intre în mănăstire sau că tinerii, în general, nu își mai doresc o viață activă în Biserică. Tonul este, de regulă, unul pesimist și acuzator, cu referire la aceștia din urmă. Socotesc că este folositor să zăbovim și să privim cu atenție la cei care au fost numiți părinți și care au născut duhovnicește generații de ucenici. În sensul acesta, Sfântul Cuvios Benedict de Nursia poate să ne ofere o pistă de înțelegere cu privire la această stare de fapt. Ne vom opri la capitolul al doilea din Rânduielile sale monahale, unde părintele monahismului apusean tratează tocmai chipul și personalitatea starețului sau a părintelui duhovnicesc.

Un lucru, cu caracter general, pe care îl vom exprima la început, este precedența de principiu în această relație a părintelui față de ucenicul său. Și credem că o înțelegere corectă a acestei realități nu poate să pornească decât din acest punct. O schimbare de situație presupune existența unui părinte duhovnicesc bun care să-i adune pe cei tineri în jurul lui Hristos. Iar „secretul” acestei lucrări, din cele afirmate de Sfântul Benedict, este tocmai capacitatea părintelui de a-i iubi pe ucenici. Vom argumenta în cele ce urmează descrierea acestei lucrări de-a lungul a cinci exigențe indicate de autor.

Prima exigență a dragostei în viziunea Sfântului Benedict se referă la conștiința asumată de toți că un stareț/ părinte duhovnicesc „îl întruchipează pe Însuși Hristos”, fiind numit cu numele Său, „avva”, adică părinte. Acest lucru nu sugerează o prioritate, în sensul de superioritate, ci conștiința a ce reprezintă – tot ceea ce părintele gândește, exprimă sau săvârșește trebuie să fie în consonanță cu Evanghelia și potrivit dreptății dumnezeiești, înțelegând că va da seamă înaintea Judecătorului nu doar pentru sine, ci și pentru toți cei încredințați lui. Fapta să-i preceadă cuvântul, iar deciziile sale să reflecte discernământ și măsură.

A doua exigență vizează dragostea față de ucenici manifestată „fără părtinire… să nu-l iubească pe unul mai mult decât pe altul”, în funcție de comportamentul acestora diferit calitativ, ori pentru ascultarea mai mare, ori pentru originea lor, înțelegând că înaintea lui Dumnezeu toți sunt egali sau, mai ales, pentru că Dumnezeu ne iubește nediferențiat și necondiționat de starea noastră. Se vădește din nou principiul continuității paternității dumnezeiești în spațiul vieții spirituale – părinte după chipul Părintelui.

A treia exigență se aplică în comportamentul îndreptat către ucenici – dragostei i se cere să echilibreze severitatea cu blândețea, sub chipul „aspru ca învățător și plin de iubire ca părinte”. Atitudinea părintelui va fi determinată de personalitatea celui care îi stă în față – mustrarea pentru cei obraznici, disprețuitori, nepăsători și neliniștiți sau îndemnul pentru mai bine adresat celor blânzi și răbdători. O abordare contrară sau chiar echivocă poate să producă efecte contrare – o mai mare îndrăzneală și nesimțire pentru cei cu comportamente agresive, sau răni adânci și descumpănire pentru cei vulnerabili. Părintelui i se cere să smulgă dintru început comportamentele nepotrivite pentru cei netrebnici, neobrăzați, mândri sau răzvrătiți, însă pe ucenicii virtuoși și cu bun simț să-i mustre cu îngăduință la primele abateri, iar apoi doar să-i îndemne.

A patra exigență a dragostei cere de la stareț/ părinte duhovnicesc să fie atent la personalitatea fiecărui ucenic, să nu-i trateze la grămadă, „să se conformeze și să se adapteze la fiecare frate în parte, potrivit firii și înțelepciunii acestuia”. În viața duhovnicească, fiecare om este o mântuire și Dumnezeu Însuși stabilește cu fiecare în parte o relație personală, specifică și eternă, pentru ca nimeni să nu piară. După acest model, părintele duhovnicesc îl poartă pe fiecare ucenic în inima sa așa cum este, acceptându-l, îngrijindu-se de el și iubindu-l ca și cum ar fi singur în lumea aceasta. Și așa pe fiecare în parte, oferindu-le deodată tuturor toată iubirea și pentru totdeauna.

O ultima exigență a dragostei, cu caracter cuprinzător, se referă la capacitatea starețului/ părintelui duhovnicesc de a se face responsabil de fiecare dintre ucenici în parte și de toți laolaltă, nu doar pentru lumea aceasta, ci și pentru cea viitoare. Toți i-au fost încredințați lui ca păstor și judecata în cazul său va fi pentru sine deodată cu ceilalți. La nevoie, părintele se va război chiar și cu Dumnezeu pentru ucenicii săi. În astfel de condiții se va întâmpla saltul și totala ascultare și încredințare a ucenicului față de părintele său.

Încercând o sinteză în termenii unei lecții la zi, de sărbătorea Sfântului Cuvios Benedict, privind „secretul” unui părinte bun și nevoia de dragoste a tinerilor ucenici, voi reitera cele cinci exigențe ale dragostei părintești așa cum apar la autorul apusean. Mai întâi, calitatea de părinte se împrumută de la Părintele ceresc, El este model și sursă deopotrivă. Oricine se numește pe sine așa nu izbutește și nici nu va fi recunoscut vreodată astfel de ceilalți. În al doilea rând, e nevoie de iubire fără părtinire, așa cum iubește Dumnezeu. Altminteri, presupusa dragoste părintească va răni, va aduce dezbinare și multă frustrare în rândul ucenicilor. În continuare, dragostea se va doza echilibrat ca îmbrățișare sau mustrare, potrivit situației. Una fără cealaltă generează disfuncționalități și comportamente imature în viața ucenicilor. A patra exigență cere forme diferențiate de exprimare a dragostei părintești în funcție de personalitatea și starea celui din preajma lui, de vreme ce fiecare în parte are un itinerariu spiritual propriu. În cele din urmă, dacă părintele se arată responsabil pentru mântuirea celuilalt deodată cu propria sa mântuire, ucenicul se va încredința cu ascultare totală părintelui său, validând relația părinte-ucenic în termeni duhovnicești.

Așadar, Sfântul Benedict ne arată secretul înnoirii vieții spirituale – dragostea părintească, care schimbă lumi, care schimbă oameni, dar, care, mai ales, schimbă inimi.

Foto credit: Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului