Puterea crucii se înfige adânc în închinătorii ei, pătrunzând până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă (Evr. 4, 12). Este puterea harului dumnezeiesc, care prin cruce atinge adâncurile umanității și chiar adâncurile iadului. Ne referim la adâncurile tenebroase ale naturii umane, care din pricina păcatului zăcea părăsită, depărtată de Hristos, și sfârșea prin moarte în întunecimile iadului. La acesta Hristos nu putea pătrunde cu slava dumnezeiască pentru că ar fi siluit-o, ar fi topit-o, nefiind nici o părtășie și nici o îngemănare între lumină și întuneric (I In. 1, 5). Dar, prin cruce, prin suferințele ei, Hristos este pedepsit ca și cel mai mare păcătos, socotit în rândul lor, omorât ca unul dintre ei, dar pe nedrept. Numai pe această cale a crucii Fiul lui Dumnezeu poate coborî în adâncurile fărădelegilor firii umane și în adâncurile iadului, acoperindu-și focul dumnezeirii în veșmântul crucii. Astfel, odată ajuns în inima neagră a omenității, înfige în ea crucea cu putere pentru ca prin cruce să pătrundă în toate fibrele omenirii harul roditor de viață, din chiar această inimă întunecată. Și așa cum iadul nu l-a putut ține pe Hristos din pricina negrăitei Sale smerenii, tot așa nu poate suporta pe închinătorii crucii. Și iarăși, așa cum pe fundul lacurilor cu noroi cresc nuferi, tot așa din întunecimea iadului, prin cruce, se văd razele învierii și ale veșniciei.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
