„Oamenii au înțeles cu întârziere că voința lui Dumnezeu trebuie respectată întru totul, chiar spre binele lor, pentru ca pământul să nu-și schimbe vocația, aceea de a fi o grădină frumoasă și utilă pentru ei, iar frumusețea, ordinea și armonia de la origine să fie restabilite prin atitudinea responsabilă, înțeleaptă și altruistă a lor”, scrie în Ghidul Parohial Ecologic Părintele Profesor Emerit Ștefan Buchiu, vicar eparhial onorific al Arhiepiscopiei Bucureștilor.
Doar astfel, explică părintele profesor, oamenii pot învăța de la natură vocația slujirii, a jertfirii de sine pentru binele comun, pentru păstrarea și întărirea comuniunii dintre ei.
În contextul Zilei Mondiale a Mediului, redăm textul publicat de Pr. Ștefan Buchiu în introducerea Ghidului Parohial Ecologic, publicat de Federația Filantropia a Patriarhiei Române.
Atitudinea creștină față de natura înconjurătoare se întemeiază pe credința că Dumnezeu este autorul ei și că El a creat-o în solidaritate cu omul și pentru om. Din Sfânta Scriptură (Facere 1:28), noi învățăm că natura a fost încredințată omului ca „s-o stăpânească”, adică s-o conducă spre destinația ei, aceea de a fi folositoare omului pentru existența lui pământească. Dar stăpânirea sau conducerea naturii zidite de Dumnezeu trebuia să o realizeze omul după voia lui Dumnezeu și potrivit înțelepciunii prin care El a creat-o, și nu în mod arbitrar sau contrar gândirii dumnezeiești.
În acest scop, Dumnezeu i-a cerut de la început lui Adam să denumească toate făpturile, adică în alți termeni, să descifreze raționalitatea imprimată de Creator zidirii aduse de El la existență.
Lumea posedă în ea însăși o raționalitate gândită și imprimată de Dumnezeu, pe care descoperind-o, oamenii pot folosi natura în mod corect, fără să abuzeze de ea și fără să-i schimbe sensul, semnificația sau vocația ei.
Cât timp oamenii au rămas în ascultare de Dumnezeu, natura a fost și ea în ascultare de om, slujindu-l în desfășurarea vieții sale pe pământ. Dar când Adam și Eva au păcătuit prin neascultare de Dumnezeu, nici pământul nu le-a mai fost „prieten” și tovarăș bun de călătorie pe drumul vieții rânduite lor de Dumnezeu (Facere 3:17-19).
Oamenii au înțeles cu întârziere că voința lui Dumnezeu trebuie respectată întru totul, chiar spre binele lor, pentru ca pământul să nu-și schimbe vocația, aceea de a fi o grădină frumoasă și utilă pentru ei, iar frumusețea, ordinea și armonia de la origine să fie restabilite prin atitudinea responsabilă, înțeleaptă și altruistă a lor. Doar astfel, ei pot învăța de la natură vocația slujirii, a jertfirii de sine pentru binele comun, pentru păstrarea și întărirea comuniunii dintre ei.
Sensul de dar al lui Dumnezeu adresat oamenilor, pe care îl poartă în ea natura înconjurătoare, trebuie să-i determine pe aceștia să-i mulțumească necontenit Lui, dar și să-și arate recunoștința prin folosirea ei rațională și altruistă, prin conservarea ei în ordinea creată de Dumnezeu, prin respectarea echilibrului ecologic. Faptul că Dumnezeu a gândit și a creat natura ca o casă pentru om sau, mai bine zis, o casă comună pentru întreaga umanitate, descoperă și întemeiază responsabilitatea adâncă ce revine oamenilor de a purta de grijă naturii și fiecărui element al acesteia.
Reflectând la modul în care trebuie să ne raportăm la natură, să ne amintim și învățătura Sf. Maxim Mărturisitorul conform căreia, de la creație, Dumnezeu a așezat o cruce spirituală pe cosmos sau pe natură, fapt ce semnifică datoria oamenilor de a nu se atașa exclusiv de bunurile materiale, ci, prin lumina rațiunii unită cu lumina credinței, să discearnă și semnificația spirituală a cosmosului și destinația lui finală de a fi transfigurat.
Doar astfel oamenii pot fi capabili să împartă cu dreptate și nepărtinire resursele materiale și să nu acapareze în mod irațional și egoist aceste resurse, cu excluderea celorlalți.
La fel de negativă și periculoasă, din punct de vedere material și spiritual, este atitudinea iresponsabilă de a agresa natura, de a o violenta, pentru obținerea cu orice preț a unor beneficii materiale, cu prețul poluării și a compromiterii ei. „Prin coruperea, sterilizarea și otrăvirea naturii, avertizează părintele profesor Dumitru Stăniloae, omul face imposibilă existența sa și a semenilor săi”.
Cu alte cuvinte, orice rău provocat naturii se va întoarce, mai curând sau mai târziu împotriva omului, cu consecințe dintre cele mai nefaste. De aceea, atunci când un om sau mai mulți lucrează distructiv asupra naturii, implicit își compromit șansele de supraviețuire pe pământ, ignorând demnitatea naturii, operă a lui Dumnezeu, și se situează, conștient sau nu, în poziția de neascultare de Creator.
Gândul la Dumnezeu și educația creștină primită prin Biserică, școală și familie pot remedia aceste lucruri și pot îndruma pe copii, pe tineri și pe cei maturi să respecte, odată cu Dumnezeu și opera Lui, casă a umanității, iar în sens spiritual, casă sfințită a lui Dumnezeu. Materia Sfintelor Taine reprezintă o părticică din materia naturii pe care credincioșii o oferă prin mâinile preoților lui Dumnezeu-Sfânta Treime, Care o primește cu bucurie și o întoarce iarăși credincioșilor, cu scopul binecuvântării, sfințirii și mântuirii lor. Acest circuit al dăruirii iubitoare dintre oameni și Dumnezeu constituie o reflectare a circuitului iubirii dumnezeiești nesfârșite sau eterne din interiorul Preasfintei Treimi.
În cultul Bisericii Ortodoxe sunt folosite numeroase tipuri de rugăciuni și cereri adresate lui Dumnezeu, nu numai pentru ajutorul și mântuirea oamenilor, ci și pentru protejarea naturii de către Dumnezeu, pentru înmulțirea roadelor pământului, pentru ploi la timp potrivit și aducătoare de rod bogat, pentru ocrotirea animalelor domestice, slujitoare ale vieții materiale a oamenilor și a muncii lor. Întreg habitatul oamenilor este așezat, prin puterea rugăciunii, sub protecția părintească și iubitoare a lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să viețuiască în pace, în bunăstare, dăruindu-și unii altora din roadele muncii lor și din roadele pământului.
Tradiția aducerii la biserică a ofrandelor din natura prelucrată de om, pentru a fi binecuvântate de Dumnezeu și apoi împărțite celorlalți credincioși, este specifică în creștinism doar Bisericii Ortodoxe, în concepția căreia omul nu poate fi despărțit de natură și nici natura de om. La rândul ei, spiritualitatea ortodoxă și întregul etos al vieții creștine ortodoxe reflectă această atitudine benefică, generoasă și altruistă a celor credincioși, care știu și au voința să intercaleze în dialogul lor cu Dumnezeu și în cel cu semenii lor, natura ce le-a fost dăruită de Dumnezeu, apoi îngrijită, ocrotită și prelucrată de către ei în spirit de comuniune frățească.
Manifestându-ne grija pentru ocrotirea naturii, pentru păstrarea curăției apelor, pentru sănătatea pământului care ne hrănește cu generozitate, a aerului pe care îl respirăm, împreună cu toate viețuitoarele, domestice și sălbatice, dovedim nu doar o conștiință etică și ecologică, ci, în calitate de credincioși ai Bisericii Ortodoxe, o înaltă conștiință religioasă, eclesială și misionară, împlinind, totodată, îndemnul Sf. Apostol Pavel:
„Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Iisus, cu privire la voi” (1 Tesaloniceni 5:18).
Vezi integral Ghidul Parohial Ecologic.
Foto credit: Basilica.ro / Raluca-Emanuela Ene
