Pr. Alexandru Gherasim: Cinstirea bătrânilor – datorie creștină

Pr. Alexandru Gabriel Gherasim a prezentat luni, la Conferința de primăvară a clericilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, un referatul intitulat „Cinstirea bătrânilor – datorie creștină. Forme de cinstire a bătrânilor”.

Clericul este parohul Bisericii „Sf. Silvestru” din Capitală, comunitate care a înființat un centru social pentru vârstnici.

Redăm versiunea scurtă a referatului, prezentată în cadrul evenimentului.


Cinstirea bătrânilor – datorie creștină. Forme de cinstire a bătrânilor

„Bătrânețea este o cunună strălucită; ea se află mergând pe calea cuvioșiei” (Pr 16, 31). Deci cel care o ia pe alte căi, chiar dacă ajunge la bătrânețe, riscă să nu vadă cununa strălucită, ci să resimtă bătrânețea ca pe o povară; iar cei neîntăriți din jurul unor astfel de bătrâni, uneori, o văd și ca pe o sminteală.

Pe „calea cuvioșiei” recomandată de înțeleptul rege se poate ajunge la bătrânețea fericită pe care Domnul i-a promis-o lui Avraam: „Iar tu vei trece la părinții tăi în pace și vei fi îngropat la bătrâneți fericite” (Fc 15, 15). Prin urmare, bătrânețea poate fi fericită în ciuda slăbiciunii, neputințelor, bolilor și singurătății cu care este ea de cele mai multe ori asociată, și pe care omul le resimte mai ales atunci când este neîntărit sau lipsit de credință. Nu trebuie să înțelegem de aici că cel tare în credință îmbătrânind ar fi neapărat ferit de neputințe și de boli. Nici patriarhii biblici n-au fost feriți de ele. Însă pentru cel care își ancorează viața în Dumnezeu, fericirea cu care este răsplătit în fiecare etapă a vieții sale estompează sau chiar înlătură suferințele[1].

Bătrânețea – etapă finală a vieții pământești

Chiar din prima carte a Sfintei Scripturi putem desluși că bătrânețea este etapa finală a vieții pământești, care poate varia ca întindere și ca moment de începere, dar care ar trebui să-l aducă pe om în punctul în care să înțeleagă că și-a îndeplinit menirea în această lume și că este pregătit să treacă în cea de dincolo: „Apoi, slăbind, Avraam a murit la bătrâneți adânci, sătul de zile, și s-a adăugat la poporul său (Fc 25, 8).

Asemenea lui Avraam au îmbătrânit și au trecut la părinții lor și: fiul său Ismael (Fc 25, 17); fiul său Isaac (Fc 35, 29); regele David (1 Par 23, 1 și 29, 28); Iehoiada preotul (2 Par 24, 15-16); Iov (Iov 42, 17). Înțelegem din toate aceste exemple că bătrânețea este un dar și că poate avea un har deosebit dacă omul știe s-o trăiască; în același timp este un mod de a verifica cum a fost trăită tinerețea.

Bătrânețea este asociată – în multe cazuri – cu înțelepciunea

Pentru cei ce trăiesc drept înaintea Domnului, bătrânețea devine o cunună strălucită și este asociată cu înțelepciunea. Însă remarca dreptului Iov: „La Dumnezeu se află înțelepciunea și puterea; sfatul și pătrunderea sunt ale Lui” (Iov 12, 12-13), ne descoperă că nimeni, oricât de înaintat în vârstă ar fi, nu ajunge înțelept dacă nu-i dăruiește Dumnezeu înțelepciune.

Într-un alt loc, vorbind de cei în vârstă, înțeleptul Solomon zice: „Podoaba celor bătrâni (este) părul lor cărunt” (Pr 20, 29). Dar ca nu cumva cineva să se amăgească că simpla încărunțire îi aduce și înțelepciune, tot el adaugă: „Bătrânețile cinstite nu sunt cele aduse de o viață lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată” (Sol 4, 8-9).

Autoritatea bătrânilor înțelepți – cârmuirea comunităților în Vechiul Testament

Sfânta Scriptură evidențiază faptul că bătrânii înțelepți au avut dintotdeauna un rol deosebit în cârmuirea comunităților mai mici sau mai mari. Aceștia constituiau un corp social respectat fiind numiți: „bătrânii fiilor lui Israel”, „bătrânii obștii”, „bătrânii cetății” sau „bătrânii întâistătători”.

Bătrânii sunt sfătuitori și pilduitori spre înțelepciune; a nu avea bătrâni este o pedeapsă de la Dumnezeu pentru o comunitate.

 Sfaturi de urmat, sfaturi de ignorat, sfaturi și atitudini de condamnat

Sunt cazuri în care cel care nu ascultă și nu urmează sfatul bătrânilor are mult de pierdut; iar când cel neascultător este conducător al unei comunități consecințele nefaste ale neascultării sale se pot răsfrânge asupra întregii comunități.

Dar există și bătrâni care dau sfaturi și manifestă atitudini vădit nedrepte, care din capul locului trebuie condamnate. Sfânta Scriptură ne oferă exemple și de bătrâni nedrepți.

Bătrânețea este asociată – în cele mai multe cazuri – cu neputința

Așadar, nu trebuie să ne amăgim cumva că bătrânețea aduce în mod obligatoriu și înțelepciune. De multe ori nu aduce. Și chiar atunci când aduce, pe lângă înțelepciune bătrânețea mai aduce și neputințe. Nu toți au tăria lui Moise: „Și era Moise de o sută douăzeci de ani când a murit; dar vederea nu-i slăbise și tăria lui nu se împuținase” (Dt 34, 7).

Psalmistul este conștient de faptul că la bătrânețe îi va scădea tăria proprie; prin urmare se încredințează Domnului și așteaptă izbăvire de la El: „Nu mă lepăda la vremea bătrâneților; când va lipsi tăria mea, să nu mă lași pe mine […]. Până la bătrânețe și căruntețe, Dumnezeule, să nu mă părăsești, ca să vestesc brațul Tău la tot neamul ce va să vină” (Ps 70, 10 și 19-21).

Bătrânul înțelept poate să-și controleze neputințele și poftele; și poate opri neputințele trupului să nu-i copleșească și sufletul. Un exemplu grăitor în acest sens este Barzilai Galaaditeanul, unul dintre sprijinitorii regelui David. Fiind invitat de rege la Ierusalim ca să fie ospătat, așa cum și el îl ospătase pe rege cât timp s-a aflat în refugiu, Barzilai răspunde cu înțelepciune „«Mult oare mi-a mai rămas de trăit, a răspuns Barzilai, ca să merg cu regele la Ierusalim? Eu am acum optzeci de ani. Mai pot eu oare osebi binele de rău? Și va afla robul tău gustul celor ce va mânca și va bea? Sau voi fi eu în stare să aud glasul cântăreților și cântărețelor? […] Dă voie robului tău să se întoarcă, ca să moară în cetatea sa, lângă mormântul tatălui meu și al mamei mele»” (2 Rg 19, 31-39).

Uneori înaintarea în vârstă umbrește înțelepciunea. S-a întâmplat chiar și în cazul celui căruia Dumnezeu i-a dat „minte înțeleaptă și pricepută” cum nimeni n-a mai avut nici înaintea lui și nici după el (3 Rg 3, 12). „La timpul bătrâneții lui Solomon, femeile lui i-au întors inima spre alți dumnezei și inima lui nu i-a mai fost deloc întreagă la Domnul Dumnezeul său, ca inima lui David, tatăl său” (3 Rg 11, 4).

Pe de altă parte, „experiența ne arată că majoritatea oamenilor, odată cu înaintarea în vârstă, se acresc, ajung indispuși, veșnic nemulțumiți, cicălitori, cu ticuri, pisălogi, obsedați de boli reale sau închipuite, vânând mereu un ascultător care să-i înțeleagă, să-i compătimească […][2]”. Există desigur și astăzi „bătrâni hieratici, a căror ținută îți inspiră respect, și alții de la care nu știi cum să-ți întorci privirea mai repede”[3]. Căci „poți îmbătrâni frumos sau poți îmbătrâni urât”[4]. Putem constata cu ușurință că „este un contrast mare între bătrânețea biblică și bătrânețea de azi”[5]. Acest contrast și mai cu seamă contrastul dintre „bătrânii hieratici” ai zilelor noastre și cei „acriți și mereu indispuși” – care din păcate constituie o majoritate – ne arată, fără putință de tăgadă, că „vina îmbătrânirii o purtăm chiar noi. Dacă e posibil ca un singur bătrân să-și păstreze intacte forțele fizice și psihice, înseamnă că acest lucru stă la îndemâna oricărui alt bătrân”[6]. Putem trage așadar concluzia că „oamenii care îl au pe Dumnezeu ca parte activă a vieții lor pot îmbătrâni mai frumos”[7].

Se naște de aici întrebarea: dacă, îmbătrânind, omul începe să-și piardă înțelepciunea sau dacă niciodată n-a avut minte prea pricepută și nu-și poate controla neputințele, ce atitudine adoptăm față de el?!

Oricum ar fi bătrânul, înțelept sau neînțelept, porunca de a-l cinsti rămâne aceeași. Numai că cinstea care trebuie să i se acorde îmbracă alte forme. Nu mai așteptăm noi sfaturi de la el, decât în măsura în care ni le mai poate oferi; în schimb îi acordăm noi îngrijirea de care are nevoie, trupească și sufletească. Pentru că „una dintre cele mai importante activități ale evlaviei omenești este îngrijirea bătrânilor, cercetarea lor, comunicarea cu ei și alinarea singurătății lor”[8]. Mai ales îngrijirea acelor bătrâni de care nimeni nu mai este interesat, a celor „care miros a urină și medicamente, ale căror mâini tremură și ai căror ochi sunt încețoșați, care se sprijină pe un baston sau care, pur și simplu, zac în patul unui azil de bătrâni […]. Aceasta, de fapt, este o adevărată faptă bună, anume cea care nu îți aduce ție nicio plăcere”[9].

Atitudinea filială și ajutorarea bătrânilor ca forme de cinstire

Cinstirea pe care ne îndeamnă Sfânta Scriptură s-o acordăm bătrânilor nu face nicio diferențiere între bătrâni, nici în privința înțelepciunii lor, nici în privința sănătății lor trupești sau sufletești, cu atât mai puțin în privința stării lor materiale.

Sfânta Scriptură propovăduiește, așadar, ca atitudinea filială față de bătrâni să izvorască din iubire, nu din vreun interes.

„Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinstești fața bătrânului și să te temi de Domnul Dumnezeul tău” (Lv 19, 32).

„Să nu necinstești pe om la bătrânețile lui, căci poate și noi vom îmbătrâni” (Sir 8, 6).

„Pe cel bătrân să nu-l înfrunți, ci să-l îndemni ca pe un părinte […]. Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe niște mame” (1 Tm 5, 1-2). Pentru a ne face să înțelegem cât de necesară și cât de dorită de Dumnezeu este cinstirea celor în vârstă, Sfântul Apostol Pavel ne recomandă să-i privim ca pe proprii părinți.

Avem însă suficiente exemple, din toate timpurile și din toate locurile, de indivizi care nu-și cinstesc nici măcar proprii părinți, în pofida poruncii: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” ( 20, 12). Porunca este permanentă, în sensul că datorăm cinstire părinților nu doar cât suntem copii și dependenți de ei; ci și când devenim adulți și părinții îmbătrânesc. „Ascultă pe tatăl tău care te-a născut și nu disprețui pe mama ta când ea a ajuns bătrână” (Pr 23, 22). „Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrânețe și nu-l mâhni în viața lui. Și chiar de i se va împuțina mintea lui, ai îndurare și nu-l disprețui când tu ești în putere” (Sir 3, 12-13). Și cinstirea nu trebuie să înceteze nici după ce părinții ne trec în cealaltă lume.

Și celuilalt ucenic al său ajuns episcop, Apostolul neamurilor îi atrage atenția în mod deosebit cum să se poarte cu cei în vârstă și cum să-i păstorească în așa fel încât aceștia să fie vrednici de cinstire: „Bătrânii să fie treji, cinstiți, întregi la minte, sănătoși în credință, în dragoste, în răbdare. Bătrânele, de asemenea, să aibă în înfățișare sfințită cuviință, să fie neclevetitoare, nerobite de vin mult, să învețe de bine, ca să înțelepțească pe cele tinere […]” (Tit 2, 2-4). Din maniera în care sunt transmise sfaturile acestea ne dăm seama că nu toți bătrânii și toate bătrânele întâlnite de Apostolul Pavel aveau aceste calități.

Consecințe ale necinstirii bătrânilor

Prorocul Isaia anunță faptul că „cel tânăr se va purta obraznic cu cel bătrân” (Is 3, 5) printre semnele decăderii societății, fiind resimțit ca pedeapsă divină. De fapt, în orice suferință, lipsă sau dezordine percepută ca pedeapsă, omul ar trebui să deslușească mai întâi cauza ei, anume îndepărtarea lui de Dumnezeu. Însă chiar și atunci când omul își recunoaște vinovăția, el are totuși tendința de a privi toate nenorocirile, cum ar fi faptul că nimeni „de bătrâni nu se îndura”, că „fețele bătrânilor nu au mai fost luate în seamă” (Plg 4, 16 și 5, 12) și că cei care au robit poporul „nu s-au rușinat de cel bătrân” (Bar 4, 16; cf. 3 Ezr 1, 54), în principiu ca pedepse venite de la Dumnezeu, fără a înțelege sau (pre)făcându-se că nu înțelege că toate relele sunt consecințele lucrării și purtării (majorității) oamenilor dintr-o societate.

Cei fără Dumnezeu care nu văd nimic după viața aceasta pământească se îndeamnă reciproc: „Veniți deci și să ne desfătăm cu bunătățile cele de acum și de făpturi să ne folosim… de căruntețile bătrânului încărcat de ani să nu ne rușinăm” (Sol 2, 6 și 10).

Necinstirea bătrânilor începe cu neascultarea sfaturilor lor bune. Aparent, poți fi politicos cu un bătrân, însă rămânând opac la toate povețele sale, îți poți face rău nu numai ție – cum s-a văzut din exemplele prezentate – ci și bătrânului, făcându-l să se îndoiască de întreaga sa experiență de viață. Teoriile sociologice moderne evidențiază acest aspect atunci când vorbesc despre „fixarea” vârstnicilor „în roluri fără resurse care nu justifică bogăția experiențelor lor personale”[10]. Cu alte cuvinte, societatea care marginalizează vârstnicii îngrădindu-le posibilitatea de a-și utiliza cunoștințele și experiențele dobândite de-a lungul vieții, le grăbește degradarea. Și în loc ca bătrânului să i se dea posibilitatea să fie un ajutor pentru comunitatea în care trăiește, contribuind în mod real, după puterile lui, la bunăstarea comunității, el este privit și tratat – uneori mult prea devreme – ca fiind o povară pentru comunitate. Chiar așa sunt definiți în unele tratate de sociologie: „Vârstnicii au ajuns să fie priviți ca o povară în economiile vestice, […] fiind văzuți drept creatori de presiuni intolerabile asupra cheltuielilor publice”[11].

Și-așa ajungem la cel de-al doilea aspect al necinstirii bătrânilor, anume neacordarea resurselor și îngrijirii de care au nevoie. Acuza ar putea fi adusă fiecăruia dintre noi, dar și comunităților în ansamblu care nu poartă grijă în mod corespunzător de bătrânii lor. Afirmații de genul: „Ponderea în creștere a persoanelor în vârstă în totalul populației, susțin economiștii, necesită, astfel, o schimbare în politicile de securitate socială”[12], i-ar putea face pe unii să spere că se are în vedere o îmbunătățire a modului de îngrijire a bătrânilor, o mai mare cinste acordată acestora. Teoretic, așa ar trebui să fie.

Cert este că „numai într-o societate creștină, unde există loc pentru ideile de compasiune, milă, frică de moarte, dorința de a-l sluji pe cel mai slab decât tine și de a-l asculta pe cel mai înțelept decât tine, va exista loc pentru bătrâni și aceștia vor fi utili și importanți. Va fi nevoie de aceștia ca bunici pentru nepoți, ca educatori, sfătuitori, păstrători de povești și legende, purtători ai experienței din generațiile trecute. Ei vor fi importanți ca învățători ai rugăciunii pentru generațiile mai tinere. Vor fi importanți ca o amintire vie a acelei mari istorii care stă în spatele fiecăruia dintre noi”[13].

Câteva considerente privind pastorația vârstnicilor

Păstorul de suflete, mai mult decât oricine, trebuie să-i cinstească pe cei pe care îi păstorește, după cum explicit o spune Însuși Mântuitorul: „Păstorul cel bun Își pune sufletul pentru oile Sale” (In 10, 11).

Fără a exclude posibilitatea ca păstorul de suflete să urmeze uneori sfatul unora dintre păstoriții săi, cel mai concret exemplu în acest sens oferindu-ni-l adunările, consiliile și comitetele bisericești în componența cărora intră și mireni, cinstirea acordată păstoriților de către păstorul de suflete se manifestă în general sub formă de purtare de grijă/îngrijire pentru mântuirea acestora. Slăbiciunea, neputințele, bolile sau singurătatea de care sunt afectați unii bătrâni solicită o grijă specială din partea păstorului de suflete, diferită de cea manifestată în mod obișnuit față de ceilalți păstoriți. Grija specială față de persoanele vârstnice presupune, pe de o parte, ca păstorul să răspundă temerilor și nevoilor specifice bătrânilor și, pe de altă parte, să răspundă și problemelor și neliniștilor pe care le au copiii, nepoții sau rudele care poartă de grijă bătrânilor din momentul în care aceștia încep să nu se mai poată descurca singuri, fără ajutor, devenind în definitiv o grijă în plus pentru familie, dacă nu chiar o povară.

Responsabilități deosebite îi revin păstorului de suflete în momentul în care se pune problema instituționalizării unei persoane vârstnice; pe de o parte, păstorului de suflete/ duhovnicului pe care l-a avut respectiva persoană vârstnică până în momentul instituționalizării ei, cu care ideal ar fi să păstreze legătura; pe de altă parte, păstorului de suflete în grija căruia se află așezământul în care este instituționalizată respectiva persoană vârstnică. De remarcat faptul că unii dintre bătrânii instituționalizați n-au avut în viața lor un duhovnic până la momentul instituționalizării; și într-o astfel de situație responsabilitățile păstorului de suflete din așezământul în care vine persoana vârstnică sunt mult mai mari. De remarcat și faptul că nu toate așezămintele sociale oferă și îngrijire duhovnicească; modul de organizare al unora dintre ele descurajează prezența unui păstor de suflete, dacă nu chiar o obstrucționează; într-un asemenea caz responsabilitățile sporite cad pe umerii păstorului de suflete/duhovnicului pe care persoana instituționalizată l-a avut, dacă l-a avut, până la momentul venirii ei în respectivul așezământ social.

În societatea românească problema instituționalizării persoanelor vârstnice (ca și cea a copiilor, de altfel) creează încă multe controverse. Unii nu sunt de acord și consideră nefirească ducerea într-un cămin a celor în vârstă. Și chiar dacă, în ciuda concepției lor, ajung să-și ducă părinții sau bunicii într-un cămin, o fac cu strângere de inimă. Alții o văd cât se poate de normală în condițiile de trai ale societății contemporane și n-au nici cea mai mică ezitare în a-și duce într-un cămin părinții și bunicii care nu se mai pot descurca singuri. Importantă este și viziunea bătrânilor înșiși pentru că în definitiv este vorba de viața lor, și ar trebui să aibă un cuvânt de spus atunci când se pune problema luării unei asemenea decizii; evident, în cazul în care aceștia mai au încă o reprezentare a realității înconjurătoare și își pot exprima o opțiune.

Un preot duhovnic ar trebui să aibă răspunsuri și să-i călăuzească, atunci când i se cere, pe toți cei aflați în dilemă în privința instituționalizării persoanelor vârstnice. Prima întrebare la care trebuie să (își) răspundă preotul este aceasta: Ducerea părinților în vârstă care nu se mai pot descurca singuri într-un cămin de bătrâni impietează cumva porunca dumnezeiască de cinstire a părinților?

Cu tact pastoral, în funcție de interlocutori și de situație, păstorul de suflete va trebui să-și nuanțeze răspunsul pentru ca în orice chip să mântuiască pe unii (cf. 1 Co 9, 22).

Concluzii

Datoria creștină de a-i cinsti pe bătrâni reiese cu evidență din paginile Sfintei Scripturi.

În primul rând ea decurge din îndatorirea generală de a-l cinsti pe omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Cinstirea creștină a omului se manifestă în toate etapele vieții lui, adică din momentul zămislirii în pântecele maicii sale de-a pururi, în vecii vecilor, căci relația unui creștin cu aproapele său nu încetează odată cu punerea sa în mormânt.

Cinstirea îmbracă diverse forme și se manifestă în funcție de capabilitatea și nevoile generale, specifice fiecărei etape din viața omului, și în funcție de capabilitatea și nevoile particulare, ale fiecărei persoane în parte.

Mulți dintre cei care ajung bătrâni acumulează o experiență de viață care ar putea fi utilă generațiilor mai tinere. Atât Scriptura cât și istoria ne oferă nenumărate exemple în care generații mai tinere au ieșit din nevoi și din necazuri ascultând sfatul celor mai în vârstă; ne sunt oferite și exemple în care cei care n-au ascultat povețele bătrânilor au ajuns în mari dificultății și unii chiar au pierit. Înțelegem de aici că prima formă de cinstire a bătrânilor este ascultarea lor; evident, ascultarea celor care au dobândit o experiență de viață și care au (încă) percepția a ceea ce se întâmplă în jurul lor. Să nu ne grăbim însă niciodată să tragem concluzia că un bătrân simplu, care n-a făcut prea multă școală la viața lui, n-ar putea da sfaturi utile; sau că un bătrân imobilizat de neputințele fizice, care abia mai poate vorbi, n-ar putea să ne lumineze într-o căutare a noastră mai mult decât toate școlile pe care le-am putea urma.

Mulți dintre oameni îmbătrânesc însă nereușind să se înțelepțească oricât de mult ar înainta în vârstă. Mai sunt și bătrânii care, în ciuda experienței de viață acumulate, din pricina unor boli, de cele mai multe ori mentale, ajung incapabili să mai dea vreun sfat. Cum îi cinstim pe aceștia de la care nu (mai) avem ce asculta? Cinstea pe care suntem datori să le-o acordăm trebuie să se manifeste prin îngrijirea lor, trupească și sufletească.

În fine, ar mai fi o categorie de oameni care ajung să îmbătrânească, învechindu-se în cele rele, unii dintre ei fiind de-a dreptul ostili lui Dumnezeu și oamenilor. Merită aceștia vreo cinste oare?

Creștinul este dator să cinstească chipul lui Dumnezeu din fiecare om; oricât de desfigurat ar ajunge acest chip prin uneltirile vrăjmașului, creștinul – și mai cu seamă păstorul de suflete – trebuie să se străduiască să scoată acest chip al lui Dumnezeu la lumină. Îngrijirea acordată și unor astfel de bătrâni, după modelul bunătății Părintelui Ceresc, ar putea să-i întoarcă chiar și pe unii dintre cei mai răi. Și chiar dacă unii sunt atât de ostili încât nici nu ne permit să ne apropiem de ei, să nu încetăm a ne ruga pentru sufletele lor. Căci ce cinstire mai mare am putea aduce cuiva decât să ne rugăm pentru mântuirea sa?!

NOTE

[1] A se vedea: Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evanghelia slavei lui Hristos. Predici la Duminicile de peste an, București, Basilica, 2016, p. 47: „omul bolnav se poate folosi de o suferință a trupului pentru a dobândi o stare de sănătate a sufletului în relația lui cu Dumnezeu și cu semenii”; și Sf. Porfirie Kavsokalyvitul, Cuvinte despre boală și mângâiere, București, Edit. Sophia/Metafraze, 2017, p. 23: „Durerile pe care le am de pe urma bolilor nu sunt dureri. Acestea îi dau de lucru trupului, eu nu le iau în seamă. Am parte de «certarea Domnului». «Căci pe cine iubește Domnul îl ceartă». Bolile mele sunt o înlesnire aparte dată de Dumnezeu, Care mă cheamă să pătrund înlăuntrul tainei iubirii Sale și, prin harul Său, să mă străduiesc să-I răspund. Dar eu nu sunt vrednic”.

[2] Ierom. Agapie CORBU, „Nimeni să nu disprețuiască tinerețea ta”…, p. 59.

[3] Sorin LAVRIC, „Bătrânețea mistică”, în: Cum (să) îmbătrânim, Marina DUMITRESCU (coord.), București, Baroque Books & Arts, 2016, p. 116.

[4] Costion NICOLESCU, „În căutarea devenirii întru asemănare”, în: Cum (să) îmbătrânim, Marina DUMITRESCU (coord.), București, Baroque Books & Arts, 2016, p. 175.

[5] Pr. Emanoil BĂBUȘ, „ Îmbătrânirea: acceptarea și înțelegerea propriei existențe”, în: Cum (să) îmbătrânim, Marina DUMITRESCU (coord.), București, Baroque Books & Arts, 2016, p. 27.

[6] Mircea MIHĂEȘ, „Bătrânețea. Mod de întrebuințare”, în: Cum (să) îmbătrânim, Marina DUMITRESCU (coord.), București, Baroque Books & Arts, 2016, p. 137.

[7] Pr. Emanoil BĂBUȘ, „ Îmbătrânirea: acceptarea și înțelegerea propriei existențe”…, p. 27.

[8] Părintele Andrei TKACEV, Bătrânețea – vârsta luminării…, p. 198.

[9] Părintele Andrei TKACEV, Bătrânețea – vârsta luminării…, pp. 199-200.

[10] Diana-Cristina BÓDI, Persoanele vârstnice. Resursă importantă în familie și societate, Iași, Institutul European, 2017, p. 83.

[11] C. PHILLIPSON, Reconstructing Old Age: new agendas for social theory and social policy, London, Sage, 1998, p. 17, apud Diana-Cristina BÓDI, Persoanele vârstnice. Resursă importantă…, p. 81.

[12] Diana-Cristina BÓDI, Persoanele vârstnice. Resursă importantă în familie și societate…, p. 81.

[13] Părintele Andrei TKACEV, Bătrânețea – vârsta luminării…, p. 145.

Foto credit: Basilica.ro / Mircea Florescu

Urmărește-ne pe Telegram: t.me/basilicanews

Comentarii Facebook


Știri recente

ASCOR Chișinău și-a reluat activitatea

După mai mulți ani de întrerupere, filiala din Chișinău a Asociației Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR) își reia activitatea. Evenimentul a fost marcat în cadru solemn, duminică, la sediul Mitropoliei Basarabiei. Manifestarea a fost organizată cu…