O căsuță modestă, ninsă sumar, care te privește de dincolo de drum, cu orbitele ei lipsite de ochi, și un altar solar din piatră, străjuit de Omul pădurii, Omul nopții, Omul apelor sau Omul care horește, nu pot cuprinde în imaginea lor dimensiunea reală a unei crime săvârșite de hortiști în ziua sfântă a Cuvioasei Parascheva, în 1944. Tabloul trebuie obligatoriu întregit cu chipul hărții României hăcuite, aflată în tinda locuinței, pe care scrie: „România mutilată este singura icoană pe care trebuie să o aveți în suflet și gând. Ea cuprinde toți morții, toată durerea și toată nădejdea noastră”. Abia atunci vei înțelege, plenar, motivația odiosului masacru de la Moisei.
Câteva obiecte personale, chipurile înrămate a 29 de români, străini de sat, și o troiță ridicată peste osemintele lor. Ceva mai sus, pe o colină, dincolo de calea ferată, 44 de trepte de piatră, un altar solar străjuit de 12 stâlpi-oameni, fără chip, oameni măști care țipă în muțenia lor: „Să nu se mai tragă în oameni nevinovați!; Să nu se mai prade grânele din hambare și fructele din pomi!; Să nu mai fie aruncați feciorii în războaie!; Să nu mai fie închisă lumea în țarcuri!; Să nu se mai ia vitele din bătătură; Să nu mai fie pângărite fiicele omului!; Să nu mai fie spurcat meleagul cu tranșee, sârmă ghimpată și icre ale morții!; Să nu mai piară oameni, în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării!; Să nu se mai dea foc caselor oamenilor!; Să nu mai existe lagăre ale morții!”
Lucruri de care Moisei nu avea nevoie pentru a intra în istorie. Pentru că toate acestea, oricum le-am socoti, definesc cel mai cumplit asasinat săvârșit în Maramureș, în timpul ocupației hortiste.
„I-o băgat în casa aceea și i-o împușcat!”
Chipul hidos, schimononist de ură, al unei ocupații vremelnice, dictatoriale a Ardealului, scos la vedere din sicriul istoriei și acum, în acest început de nou mileniu creștin, de mințile rătăcite și înfierbântate ale revizioniștilor șovini, nu poate cosmetiza și nici neantiza trecutul. Căci el înseamnă crimă. Și crima nu se uită.
Un raport al Secretariatului de Stat pentru Naționalități, privind situația din Ardealul de Nord pentru numai două luni de ocupație hortistă (30 august 1940-1 noiembrie 1941), menționează sec: 919 omoruri, 1.126 schingiuri, 4.126 bătăti, 15.893 arestări, 124 profanări, 525 devastări colective și individuale și 218. 919 expulzări de ardeleni români peste linia de demarcație tăiată în trupul țării de Dictatul de la Viena.
În această statistică nu este cuprins și masacrul de la Moisei. El s-a produs la finele războiului, în ziua de 14 octombrie 1944, de praznicul Cuvioasei Parascheva, pe la orele 17.00.
Puțini martori oculari au fost de față: un frate ale Elenei Stetcu, de la care s-a cumpărat casa în care există astăzi muzeul. Omul tocmai se bărbierea, când în dreptul casei a oprit camionul cu români. De frică, a fugit peste apa Vișeului. Apoi, Vasile Tomoioagă, un localnic, copil pe atunci. Acesta avea să povestească peste ani evenimentul unui confrate de la o publicație județeană.
Omul îi văzuse pe cei 29 de români lângă o fântână, păziți de „cenderii ungurești” (jandarmi unguri, cu pene la pălărie). Un sărman îi ceruse mamei lui spânz, o buruiană pentru oblojeală, căci avea picioarele rănite. Arestații credeau că sunt duși pe front. Apoi, „i-o băgat în casa aceea și i-o împușcat. O zâs că le dă mâncare†¦”
În toiul nopții, copilul, care rămăsese cu mamă-sa la niște vecini de peste apă, s-a pomenit cu „un om închegat în sânge”. Era, după spusele lui, un supraviețuitor al masacrului: Vlad Ion din Săliștea.
Din curiozitate, împreună cu un alt copil, a mers în dimineața zilei următoare la locul crimei, unde „erau oameni cu fața-n sus, ochii deschiși, tăt sânge erau în gură, și când i-am văzut am fujit, ne-am temut de ei”†¦, după cum a povestit Vasile Tomoioagă.
Uciși pentru vina de a dori să fie români liberi
„Este vorba despre 29 de victime, dar se pare că au fost 30 sau 31, din care 14 sau 15 au fost împușcate în această casă, restul într-o alta, aflată pe locul unde este acum grupul statuar al eroilor de la Moisei, realizat de Vida Gheza. Cei uciși erau țărani români din Mureș, Cluj, Sălaj și Maramureș și făceau parte din detașamentele de muncă forțată. Lucrau la drumuri forestiere, la lucrări genistice pentru armata ocupantă, din Munții Copilașului.
La finele celui de-al Doilea Război Mondial, ei au dorit să devină liberi cu câteva zile mai devreme. Dar au fost prinși de către trupele hortiste în retragere și ținuți două săptămâni nemâncați într-o casă din Vișeul de Sus. În dimineața zilei de 14 octombrie 1944, au fost încărcați în două camioane militare, păziți de acei tabor-cenderi din armata hortistă, și aduși aici în Moisei, înghesuiți în cele două case, asupra lor trăgându-se pe geam și pe uși”, ne relatează Vasile Hojda, directorul Școlii Gimnaziale „Dragoș Vodă” din Moisei. Ce crime săvârșiseră cei uciși de hortiști?
Propaganda comunistă a făcut din ei partizani, care ar fi luptat pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Hortiștii i-au considerat însă trădători ai statului maghiar. De aceea fuseseră arestați și duși în lagărul de muncă forțată de la Leordina. Dar ei nu au fost nici una, nici alta. Erau oameni simpli, ridicați din satele lor fără vină. Când comandantul lagărului, Bodonyi Kalman, a plecat la spitalul din Satu Mare, oamenii au părăsit lagărul, încercând să ajungă la casele lor. Dar au fost prinși și masacrați, cum am arătat.
Au existat doi supraviețuitori, deși se vorbește și de un al treilea, după cum am văzut: Vasile Peteanu, din Palatca – Cluj, și Vasile Ivașcu Drăgan din Vișeu. Ultimul a povestit, înainte de a înnebuni, că Andreica Ioan, zis „Vivat”, din Vișeul de Mijloc, s-a împotrivit, însă hortiștii l-au străpuns cu baionetele și apoi l-au împușcat.
Peste supraviețuitori căzuseră trupurile ciuruite de gloanțe ale celorlalți. Peteanu a fost rănit la umăr și la cap.
Timp de 17 zile au stat acolo cadavrele. „Ș-apoi, o foâ un năcăjit de om, de pă un deal de aici, ăi zicea Dumitru Balha, și omuâ acela o vinit și-o făcut groapa doi pă doi. Și-i lua, daâ să rupeau în două, și-i ducea c-o roabă și îi arunca acolo, daraburi, așa”, a povestit Vasile Tomoioagă ziaristului Cătălin Vischi.
O zi a durat înmormântarea.
În vara lui 1945, câteva soții ale celor împușcați au făcut un parastas la Moisei. „Înainte de plecarea hortiștilor din sat spre Valea Izei, pentru că localnicii se evacuaseră în Rozavlea, au dat foc caselor, 60 la sută din localitate arzând. Se vedea perdeaua de fum și cerul înroșit de la 45 km”, ne povestește domnul director Vasile Hojda.
Locul unde nu poți privi chipurile morților
În 1971, după ce a văzut la televizor un spectacol cu „Balada eroilor de la Moisei”; Vasile Peteanu și-a potolit frica, a venit în sat și a povestit ceea ce s-a întâmplat atunci, acolo.
Deasupra gropii comune a fost ridicată o troiță din lemn, prin efortul învățătoarei Alexandrina Nan.
În 1958, autoritățile comuniste au făcut un obelisc cu o stea în cinci colțuri. După 1990, însemnul comunist a fost înlăturat, iar deasupra s-a așezat o cruce. Pe fețele monumentului sunt trecute numele celor uciși: Andreica Ioan, Bejan Petru, Blaga Toader, Boieriu Mihai, Bujă Lazăr, Curticăpeanu T. Vasile, Curticăpeanu V. Vasile, Ghibuțiu Augustin, Gorea Simion, Grad Gheorghe, Hossu Vasile, Judecan Vasile, Olteanu Vasile, Osorheanu Vasile, Pop Ioan, Pelea Iacob, Pelea Ștefan, Pop Simion, Puni Vasile, Radu R. Mihai, Radu M. Mihai, Raica Alexandru, Sabău Ioan, Sabău Simion, Savina Vasile, Strete Ioan, Săcui Nicolae, Ștefan Gheorghe, Tomoioagă Ștefan-Slica.
În 1966, sculptorul Vida Gheza a realizat un altar memorial, cu 12 statui din lemn de stejar, cu simbolistica pomenită la început, înlocuit în 1972 cu altul din piatră, spre care se urcă 44 de trepte. În 1983, a fost deschisă casa memorială, în care se păstrează dovezi ale crimei, obiecte personale ale victimelor și o înfiorare fără de margini. Acolo cuvintele mor. Doar tăcerea arde ca o lumânare. Ca o pioasă rugăciune pentru sufletele celor uciși, pentru vina de a fi români și de-a-și fi dorit libertatea cu câteva zile mai devreme.
În încăperea îngustă, de ești atent, auzi cum trosnesc plumbii sloboziți de cenderi prin coastele bărbaților. Dincolo de albul pereților, din găurile rafalelor de pușcă acoperite cu lut, sânge se scurge în pământ, neîncetat, și vaiete.
Nu poți privi chipurile din fotografii ale celor uciși, căci o lumină orbitoare ți se lipește de retină. Doar vocea lui Vasile Peteanu, ca o lacrimă, ți se scurge în inimă: „Am intrat în casă. Ne-au ordonat să ne culcăm la pământ. Noi ne-am culcat cu toții pe scândura podelei și ei au tras pe fereastră și pe ușă cu armele automate în noi, timp de cinci minute. Apoi ne-au căutat, călcând peste noi cu bocancii și lovind cu baionetele, pentru a vedea dacă mai trăiește cineva. Au vrut să aprindă casa, dar nu li s-a aprins bricheta. Așa am scăpat nearși. Eu am fost împușcat prin cap și prin umăr. Casa s-a umplut de sânge, cam de patru degete†¦”
Sus, în sanctuarul monument, uneori vara, nevolnicii frig mici pe altarul de piatră. Totul trebuie banalizat. Uitat. Ce contează crima?
Și tot acolo, la baza scărilor, în stânga, mâna nevăzută a urii a scos placa de bronz de pe stâncă, pe care era pomenită neceruta jertfă a românilor. Doar chipul țării hăcuite, care postește în tinda casei din Moisei, atenționează: „România mutilată este singura icoană pe care trebuie să o aveți în suflet și gând. Ea cuprinde toți morții, toată durerea și toată nădejdea noastrㆦ” (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 13 martie 2013)