Săptămânalul francez ‘Le Point’ din data de 6 ianuarie ne introduce încă din prima pagină a revistei într-un subiect foarte delicat în Orientul Mijlociu, și anume persecuțiile pe care le suferă din ce în ce mai acut creștinii. Autorul acestui articol, Pierre Beylau, evocă ultimele atentate asupra creștinilor și schițează un mic portret al situației din Orient în ceea ce privește raportul cu creștinii.
Biserici interzise, amenințări, atentate. De ce această intoleranță față de creștinii din Orient? ‘Ușa bisericii este foarte joasă, astfel încât să-i împiedice pe turci să intre în ea călare’, nota în 1704 un călător francez, Paul Lucas, descriind cu minuțiozitate periplul său în inima bătrânului Cairo, într-un Egipt dominat atunci de Imperiul Otoman. Creștinii erau tolerați de Înalta Poartă, dar aveau un statut de cetățeni de zonă secundă: acela de dhimmis, sau protejați ai religiilor Cărții. Ei plăteau un impozit specific și erau obligați să poarte semne vestimentare distinctive.
Creștinii copți din Egipt nu mai sunt în principiu însemnați astfel cu fier înroșit. Acestora nu le mai este frică de expedițiile sângeroase ale ienicerilor. Marginalizați în societatea și în sistemul politic egiptene, ei trăiesc de acum în teroarea noilor călăi: cei ai Al-Qaeda și cei ai nebuloasei teroriste sunnite. Și iată că, în acea noapte de 31 decembrie, fanaticii au lovit. Un kamikaze a semănat moartea la ieșirea de la slujba de Anul Nou, în pragul Bisericii Al Kidissine din Alexandria. Un masacru. Gemetele celor în agonie, corpurile spulberate, țipetele supraviețuitorilor. Douăzeci și unu de morți și zeci de răniți. Încă o dată, sânge împrăștiat pe crucea lui Hristos. Această biserică figura pe lista țintelor apărute la începutul lui decembrie pe un site Al-Qaeda. Motiv: câțiva preoți copți și-ar fi sechestrat soțiile pentru că acestea se convertiseră la islamism. Această motivație nu are la bază, bineînțeles, nici o realitate. Aceasta aparține categoriei zvonurilor fantasmatice pe care Orientul le îndrăgește uneori.
Acest act barbar nu este izolat. Ultimul deceniu a fost presărat cu acțiuni de violență care-i vizau pe creștinii din Egipt: lângă Assiout în 2000, 20 de morți și 100 de răniți; Vinerea Mare, 2006, atac împotriva credincioșilor în trei biserici din Alexandria; ianuarie 2010, împușcături la ieșirea de la slujba de la miezul nopții la Naga Hammadi, oraș din a cărui populație trei sferturi este creștină: șapte morți etc. Cei care poartă astfel ura și moartea nu pot concepe o lume arabă care să nu fie exclusiv musulmană.
Exces de Biserici
Realitatea istorică, spirituală și umană a Orientului Apropiat este cu totul alta decât cea pe care pretind că o impun iluminații unui islamism pur și dur. Biserica din Egipt își are rădăcinile în zorii creștinătății. Sfântul Marcu, primul episcop al Alexandriei, discipol al lui Petru și prieten al lui Pavel, a fost martirizat în acest oraș în anul 68, cu șase secole înaintea cuceririi arabo-musulmane. Creștinii din Egipt și-au afirmat mai târziu independența față de Bizanț, nerecunoscând rezoluțiile Sinodului de la Calcedonia (451) și au optat pentru monofizism (fuziunea între natura umană și cea dumnezeiască a lui Hristos). Creștinismul în Egipt nu este un corp străin, ci parte integrantă din identitatea sa. La fel ca și în Liban, Irak, Siria sau Palestina. Și acesta este lucrul care îi deranjează pe susținătorii totalitarismului islamic.
Desigur, situația creștinilor este specifică fiecărei țări. Divizați într-o multitudine de Biserici născute din nenumăratele schisme, aceștia sunt o carte vie și deschisă a istoriei oamenilor dintre Nil și Eufrat, începând cu Antichitatea. Biserici în care oamenii se roagă în arabă, dar și în armeană, limba lui Hristos, în coptă, născută din vechea egipteană. Copții din Egipt nu au același trecut istoric ca și creștinii maroniți libanezi, caldeenii irakieni, sirienii din Damasc. Conflictele au adesea motive locale. Unii sunt atașați de Roma, alții de diverse patriarhate ortodoxe, alții aparțin de Biserici autocefale. Dar toți au conștiința comună că sunt amenințați din ce în ce mai mult de Islamul radical și că sunt abandonați de instituțiile statale care ar trebui să îi ajute și să îi protejeze.
Evoluția societăților arabe îi neliniștește. Chiar și regimurile cel mai puțin înclinate spre indulgență față de islamiștii radicali fac concesii partidelor fundamentaliste, cunoscute a fi mai prezentabile, sperând să separe grâul de neghină. Acest fapt este valabil în Egipt, Iordania și în Emiratele Golfului Arabic. Acestea din urmă, totuși foarte pro-occidentale, alimentează financiar sumedenia de organizații și asociații caritabile mai mult sau mai puțin islamiste, fără a se interesa foarte mult de destinația finală a banilor. Așteaptă poate ca astfel să-și cumpere un fel de asigurare de viață. În multe din aceste țări, cu excepția Libanului și Siriei, li se cere creștinilor să se facă uitați, să nu creeze probleme.
Pact între Armată și Biserică
Arabia Saudită, mare aliat al Occidentului, încurajează dialogul interreligios și finanțează cu bucurie construirea unei multitudini de moschei în străinătate, dar nu permite pe pământul său nici un alt cult decât islamismul. Argument: pământul Arabiei, care adăpostește principalele locuri sfinte ale Islamului (Mecca și Medina), este ca o vastă moschee, deci sfânt. În realitate, conducătorii saudiți, care nu au toți o viață exemplară, inspirată de preceptele rigorismului pe care îl profesează, tremură în fața ideii de a-și vedea legitimitatea pusă sub semnul întrebării. Deoarece regatul Arabiei a fost fondat, în secolul al XVIII-lea, datorită alianței dintre Mohammed Abdel Wahhab, un fel de Luther musulman, care dorea revenirea la puritatea originală a islamului, și a unui conducător de război din regiunea Nedj, Mohammed Ibn Saoud. Pe steagurile verzi ale lui Ibn Saoud erau scrise cuvintele din Chahada: ‘Dumnezeu este numai Dumnezeu și Mahomed este profetul său’. Pe acest pact între Armată și Biserică își are bazele regatul saudit.
În acest Orient unde s-au născut cele trei mari religii monoteiste și de unde creștinii sunt puțin câte puțin înlăturați, ‘mica lumină a speranței lucește totuși’. Aici sau acolo, toleranța progresează. În Quatar, care este de rit wahhabit, ca și Arabia, a fost inaugurată cu mare pompă în 2008 o biserică, Notre-Dame-du-Rosaire, și alte cinci ar trebui să se mai construiască. Iranul Ayatollah se mândrește că respectă Bisericile creștine și întreține de altfel relații cordiale cu Sfântul Scaun.
Nu vedem în numele cărui sofism creștinii nu ar avea dreptul să-și manifeste compasiunea și solidaritatea cu frații lor martirizați, așa cum o fac în mod legitim musulmanii, evreii sau buddhiștii. Dar prezența creștinilor în Orient nu este doar o chestiune religioasă. Ea este politică, strategică și civilizațională. (Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din data de 1 februarie 2011: Traducere și adaptare de Georgiana Bâra)
