Din cauza celor aproape 500 de ani de luteranism, tradiția pelerinajului a fost ignorată și chiar uitată. În zilele noastre, în special după 1997, s-a încercat în mediul protestant reconstruirea rutelor de pelerinaj, ca obiective culturale, iar tradiția pelerinajului, cel puțin de la Oslo la Trondheim, a fost reluată. Sigur, în primă fază nu are decât un caracter turistic și cultural, însă treptat se încearcă reintroducerea dimensiunii duhovnicești a pelerinajului din vechime. De exemplu, diocezele luterane din Hamar și Nidaros au început deja să pună pastori la dispoziția pelerinilor, să-i asiste pe toți pelerinii care se deplasează perpedes spre orașul Sfântului Olav. Se încearcă în mediul protestant și catolic scandinav revitalizarea semnificației duhovnicești a pelerinajului și prin publicații liturgice și catehetice1. Diversele cărți și broșuri scrise pe acest subiect, al pelerinajului spre Trondheim, descriu cu lux de amănunt detaliile drumului, cu încrustatele pietre străvechi de la popasuri sau răspântii, încercând să se dea și o dimensiune spirituală „pelerinajului modern”, prin introducerea de meditații cu privire la natura și condiția omului, la peisajul mirific scandinav și la credința, evlavia și nevoința pelerinilor de dinainte.
Icoană bizantină a Sfântului Olav, dăruită de Patriarhul României
Puținii ortodocși din țările scandinave aduc cinstirea cuvenită Sfântului Olav, prin rugăciune și pelerinaj. În biserica de piatră înălțată pe locul în care a fost martirizat regele Norvegiei, din localitatea Stiklestat, de lângă Trondheim, loc sacru numit „Ierusalimul Norvegiei”, se poate vedea o frumoasă icoană bizantină a Sfântului Olav, dăruită de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, în anul 2003, când a participat ca Mitropolit al Moldovei și Bucovinei la lucrările organizate la Trondheim de Conferința Bisericilor Europene. În fiecare an, pe 29 iulie, de sărbătorea Sfântului Olav, pelerinii ortodocși de diferite naționalități se adună la Liturghie în Trondheim, în jurul arhiereului și preoților slujitori, întru credința și comuniunea sfinților dintotdeauna2.
Este o mare bucurie și cinste pentru pelerinii ortodocși să se poată închina la icoana Sfântului Olav, dăruită de Patriarhul României. De altfel, norvegienii luterani din zonă, începând cu anul 2000, participă la pelerinajul în cinstea Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași, Cuvioasa fiind contemporană cu Regele norvegian martir Olav.
Documentele istorice atestă multe spitale și așezăminte monahale situate de-a lungul marilor trasee de pelerinaj atât în Europa, cât și în Orient. Însă aceste lăcașuri din țările scandinave, din cauza interzicerii pelerinajelor de către reformați, și-au pierdut urma. Totodată, faptul că nu au fost probabil construite din piatră de râu, ci din bârne, a făcut ca vicisitudinile timpului să șteargă orice urmă. Datorită interesului tot mai crescut pentru istoria națională, Guvernul și Biserica Luterană Norvegiană încearcă să redescopere drumurile vechi de pelerinaj și să încurajeze reluarea pelerinajelor și a drumețiilor, chiar dacă în primă fază poate părea doar un nou „sport național”.
Din cauza schimbărilor politice și religioase ce au avut loc în spațiul scandinav de-a lungul timpului, cel puțin de la Reformă până în zilele noastre, multe din urmele istorice, care odinioară constituiau blocul cultural al Norvegiei, au dispărut sau încă sunt ascunse ochiului cercetătorilor, istorici și arheologi. De aceea literatura de specialitate cu privire la aceste case de adăpost pentru pelerini și nu numai este încă foarte săracă. Multe întrebări și curiozități legate de funcționalitatea, de organizarea, de personalul acestor <i>saelhus</i>-uri rămân încă nedezlegate.
Recent, se încearcă cu aproximație depistarea zonelor geografice în care se găseau astfel de așezăminte emblematice, unde se cultivau faptele milei trupești creștine. Așadar, se bănuiește că la o altitudine de 938 metri, undeva în drumul pelerinajului, în zona Dovrefjell, s-ar fi găsit astfel de case de găzduire pentru pelerini, încă din secolul XIV3.
După Reformă, în locul acestor <i>saelhus</i>-uri s-au construit „camere de munte” (<i>fjellstuer</i>), cabane similare celor care sunt dedicate astăzi turiștilor. Se știe astfel de patru cabane, construite pe locul fostelor <i>saelhus</i>-uri de la Fokstugu, Hjerkinn, Kongsvoll și Driva. Însă și acestea s-au pierdut, fiind arse în 1718 de către armata suedeză, dimpreună cu multe alte case de locuit din zonă. Noile cabane care s-au reconstruit recent pe aceste locuri au deocamdată doar scop turistic. Astăzi se mai găsesc trei astfel de cabane la Fokstugu, în regim de demipensiune, iar altele, la Hjerkinn și Kongsvoll, funcționează în regim hotelier. Cabanele de la Driva Fjellstue, acum părăsite, și cele de la Varstigen dau călătorului o idee de cum arătau <i>saelhus</i>-urile în trecut, fiind vorba de căsuțe din lemn, de dimensiuni reduse4.
Mai precis, ultimele descoperiri arheologice care au avut loc între anii 1930-1980 au găsit în zona Vesle Hjerkinn, lângă Muntele Dovre, în drumul pelerinajului clasic, temeliile unei presupuse prime <i>saelhus</i>. În același perimetru s-au găsit și câteva obiecte care datează din perioada vikingă: capete de săgeată de fier din anul 1100, cârlige de pescuit, cuțite, vase de piatră, câteva bijuterii, 20 de monede, dintre care câteva din argint, din perioada Regelui Olav al III-lea al Norvegiei (1067-1093) și, cel mai important pentru cercetarea noastră, câteva insigne de pelerin. Se poate ca aceste așezăminte să fi avut și ferme proprii sau ateliere de muncă, fiindcă s-au găsit pe lângă diversele instrumente agricole și obiecte de țesut și cusut. Suntem înclinați să credem că este vorba de o casă de primire și îngrijire a călătorilor și implicit a pelerinilor, fiindcă nu s-a găsit nici o cheie sau oricare altă formă de încuietoare5. Astăzi nu se mai păstrează decât situl arheologic, ca mărturie a ceea ce a fost cândva. Autoritățile norvegiene plănuiesc să construiască la Hjerkinn un centru de pelerinaje care să includă și cazare pentru pelerini și astfel să transforme Hjerkinnul într-un punct important pentru pelerinajele în cinstea Sfântului Olav.
În funcție de facilități și de situarea geografică, casele dedicate găzduirii și îngrijirii pelerinilor aveau diverse mărimi. Un lucru poate fi sigur, toate erau construite din bârne de lemn. Până în prezent nu s-a descoperit nici o urmă de <i>saelhus</i> construit din piatră, cel puțin pe drumul clasic de pelerinaj. Astăzi se mai găsesc, de-a lungul drumului de pelerinaj spre Trondheim, adăposturi pentru turiștii moderni, replici ale fostelor <i>saelhus</i>-uri din vechime. Unele sunt de foarte mici dimensiuni, din lemn, fără nici o facilitate, fiind doar adăposturi de noapte și de ploaie. Altele sunt mai mari, bine îngrijite și funcționează în sistem hotelier sau de demipensiune.
Din toate aceste fragmentare date putem concluziona că refugiile pentru pelerini, în sensul strict al cuvântului <i>saelhus</i> nu erau decât niște adăposturi de bârne de lemn, de dimensiuni reduse, în care pelerinii săraci se puteau adăposti de intemperii, în care se puteau odihni noaptea și eventual își puteau pregăti hrana pe care o aveau cu ei. Mai există și o altă categorie de case de oaspeți, așezămintele mult mai mari, care însă erau mai dese pe rutele de pelerinaj spre Santiago de Compostela și Roma. Urmele unui astfel de așezământ, de proporții mai mari, descoperite în regiunea norvegiană Hjerkinn, ne dau suficiente indicii că acest așezământ ar fi fost dedicat atât pelerinilor mai înstăriți, cât și diverșilor călători în aceste ținuturi umbroase.
Îmbucurătoare este tendința pronunțată, ce pornește atât din inițiativă instituțională, dar și privată, de a dezvolta infrastructura fostului drum de pelerinaj spre Trondheim. Chiar dacă demipensiunile moderne nu îndeplinesc aceleași funcții cu <I>saelhus</i>-urile din vechime, faptul că se încearcă construirea lor pe locul unde între secolele XI-XVI au existat aceste așezăminte creștine ne duce cu gândul că istoria nu se vrea uitată. Este o tendință clară de întoarcere la rădăcini, la origini. Apoi marcarea drumului de pelerinaj cu însemne care amintesc pelerinului de astăzi că trece prin locuri care în trecut au fost sfințite de pelerinii evlavioși, fie că este vorba de străvechi bisericuțe și paraclise, de <i>saelhus</i>-uri, de refugii de orice fel, arată intenția clară de a resacraliza acest pelerinaj și de a-l readuce la viață, de a-l face relevant vieții omului din societatea contemporană secularizată. Totodată, se vede și respectul pentru trecut și pentru înaintași.
În loc de concluzii, subliniem că redescoperirea în Europa, și în cazul nostru în țările de tradiție protestantă, a pelerinajelor pentru cinstirea personalităților creștine din perioada Bisericii indivize arată nu numai nevoia omului de a-și pune în valoare tradițiile, dar și posibilitatea găsirii unor puncte comune de dialog pastoral. Chiar dacă aspectul turistic domină dimensiunea religioasă, persoanele care se angajează în astfel de pelerinaje intră în contact cu spiritualitatea creștină și astfel demersul turistic dobândește o valoare misionară.
Note
1 A se vedea: Brita Hardeberg, Øystein Bjørdal (eds.), <i>Pilgrimage to Nidaros. A Practical Pilgrimage Theology</i>, trad. de Margot Tønseth, Priscilla Beck, David Scott Hamnes and Margaret Leggett, Editura Church of Norway, Trondheim, 2003. pp. 9-19.
2 A se vedea: Pr. Ovidiu Teodor Băncilă, <i>Pelerinaj pe urmele Sfinților scandinavi</i>, „Candela Nordului”, an II, nr. 2, Stockholm, 2009, pp. 72-75.
3 Alison Raju, <i>op. cit.</i>, p. 164.
4 <I>Ibidem</i>, p. 165.
5 http://www.adressa.no/forbruker/ fritid/article1124251.ece (23.01.2013).
(Documentar apărut în Ziarul Lumina din 23 august 2013 sub semnătura Preasfințitului Părinte Macarie, Episcopul ortodox român al Europei de Nord)
