Miercuri, 30 iulie 2014, Patriarhia Română comemorează șapte ani de la trecerea la cele veșnice a vrednicului de pomenire Teoctist Patriarhul († 30 iulie 2007). Cu acest prilej, în cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat la 9 august 2007, semnat de pr. Dr. Valentin Istrati (pe atunci diacon), intitulat Patriarhul Teoctist, omul care a știut să tacă:
Într-o țară ieșită din întuneric, este imoral să acuzi pe cineva că nu a murit pentru lumină. E ca și cum creștinilor din catacombe li s-ar fi reproșat lașitatea de a nu ieși la lumină, în sulițele păgânilor.
A murit Prea Fericitul Părinte Teoctist. Dincolo de imensa tevatură mediatică din jurul acestui trist eveniment, cred că trebuie spuse câteva cuvinte despre contribuția pe care acest om a avut-o în păstrarea Bisericii lui Hristos în țara noastră.
După titlurile pompoase din prima zi de după trecerea sa în veșnicie – „înfiorătoare veste”, „tragedia neamului românesc” etc -, încet-încet, media autohtonă se repliază, caută din nou senzaționalul, în goana ei după audiență.
Se găsesc unii care uită că Patriarhul se odihnește în mormânt și încep o ofensivă, pe cât de veche, pe atât de tocită de lipsă de informații clare. „Toți au auzit că, unii cred, orice s-ar zice, dar de bună seamă că…”. Dialectica zvonului neconfirmat sau inventat, dar care poate ucide sau murdări, este arma favorită a mass-mediei contemporane.
Unii încep să vorbească despre presupusul colaboraționism al patriarhului cu vechiul regim, alții îl acuză de legături apropiate cu dictatorul. Numai cei apropiați știu cât s-a luptat, cu diplomație și stăruință unice, pentru ca dictatorul să nu dărâme toate bisericile din București, și mai ales complexul de pe Dealul Mitropoliei, care stătea ca un ghimpe în calea visului megalomanic, ateist al lui Ceaușescu.
Alții îi reproșează că n-a devenit martir, dezvăluind oprimarea și silnicia regimului comunist. Ei bine, nimeni nu poate reproșa cuiva că n-a murit pentru libertate. În țara română, majoritatea oamenilor trecuți de treizeci de ani (care nu se lăfăiau în hotelurile partidului) au tăcut, au răbdat, au blestemat în taină, au ascultat Europa liberă, (s-)au mințit, au privit la televizor, sperând că vor vedea și altceva decât figurile ceaușiste, și-au dat televizorul pe bulgari sau pe moldoveni, au făcut bancuri cu „preaiubitul conducător”, au citit doar ultima pagină din Scânteia, singura cu știri mai adevărate, au stat la coadă la lapte, s-au înghesuit duminica în biserici. Într-o țară ieșită din întuneric, este imoral să acuzi pe cineva că nu a murit pentru lumină. E ca și cum creștinilor din catacombe li s-ar fi reproșat lașitatea de a nu ieși la lumină, în sulițele păgânilor.
Când eram mic, îi întrebam pe părinții mei de ce nu strigă cineva dintre oamenii de la televizor: „Jos Ceaușescu!” pentru a trezi mulțimea. Nu știam că totul era înregistrat, cenzurat, tăiat și că nefiind presă liberă, cel care ar fi strigat ar fi fost neutralizat definitiv, fără urmări și fără să-l știe nimeni.
Eroii martiri pot vorbi doar o dată înainte de a fi sacrificați. Și doar ei pot acuza. Doar cel fără de păcat poate arunca piatra. Dar Hristos Cel fără de păcat nu a aruncat-o, arătând că esența dreptății este iertarea și iubirea.
Într-o dictatură, cel mai simplu pentru un om cu responsabilități este să moară. Dar nu poate muri decât o dată. În locul eroului defunct, sistemul malefic plasează oameni care pot distruge definitiv ceea ce s-a lucrat în timp. Cazul Rusiei este simptomatic. În vremea comunismului au murit milioane de oameni. Toate bisericile și mănăstirile au fost închise, transformate în muzeu, în hambar sau dărâmate de-a binelea. Eroii s-au dus în ceruri, dar au lăsat o societate devastată, în care 80% dintre oameni nu erau nici măcar botezați.
Patriarhul Teoctist a știut însă cu multă înțelepciune să tacă. A afișat un respect bonom față de autoritățile silnice. În tot acest timp, inima lui a fost în mijlocul poporului său. Biserica a reușit să convingă parțial organele despre valoarea istorică a bisericilor, despre continuitatea istorică dintre trecut și prezent, despre nevoia de valori și modele. Îmi aduc aminte o pictură kitsch dintr-un volum omagial, în care Ceaușescu era ultimul într-o suită de voievozi, printre care Mircea cel Bătrân (cel Mare), Sfântul Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Alexandru Ioan Cuza etc.
În tot acest timp, Bisericile erau pline, oamenii se botezau și se cununau la biserică (în taină, uneori), se restaurau mănăstirile, se tipăreau Filocaliile sau colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, inițiată de vrednicul de pomenire patriarh Iustin. Biserica din catacombe era oprimată, dar vie, vibrantă, roditoare. Deși lucrarea ei socială – de ajutorare a celor din nevoi – era interzisă, totuși ea nu a fost inexistentă. Donațiile către cei săraci, deși neorganizate, erau frecvente în Biserică.
Deși, în 1987, pentru purtarea unei cruci la oglinda retrovizoare a mașinii, tatălui meu i-a fost reținut permisul de conducere și i s-a aplicat o amendă mare, totuși Crucea i-a rămas la piept și în inimă. Oamenii au continuat să creadă, să spere, să iubească. Poporul român a rămas o Biserică.
După revoluție, poporul român a putut vedea cine este Prea Fericitul Teoctist. A ascultat de oamenii vizionari din jurul lui, fiind el însuși vizionar. Nu a avut orgoliul de a refuza o idee bună, doar pentru că nu venea de la el. În vremea lui s-au construit sute de biserici și mănăstiri, s-a introdus studiul necesar al religiei în școli, Biserica este prezentă pretutindeni între cei ce suferă. Mai sunt multe de făcut, dar lucrurile se mișcă, Biserica veghează, și toate acestea au fost începute de Patriarhul Teoctist.
Patriarhul a fost acolo, în inima poporului său oprimat, cu echilibru și înțelepciune, cu blândețe și cu nemăsurata putere de a cere iertare și de a ierta. El pleacă acum la Dumnezeu, pentru a-I arăta icoana poporului român: tăcut, răbdător, stăruitor, oprimat de veacuri, orfan de tată, plângător de frați, dar care până la urmă prin credință ajunge la limanul cel lin și neînviforat.
* Diaconul Ioan Valentin Istrati este redactor coordonator al revistei „Teologie și Viață” a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și preparator la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași
http://ziarullumina.ro/opinii/editorial-patriarhul-teoctist-omul-care-stiut-sa-taca
