Teodor Baconschi, teolog și antropolog religios, a publicat recent un editorial intitulat Slujirea Lui Hristos în vremuri neașezate în Revista Q Magazine. Articolul conturează personalitatea Patriarhului Daniel și face referire la activitatea din 10 ani de Patriarhat.
După zece ani de patriarhat, Preafericitul Părinte Daniel nu a atins încă o vârstă patriarhală!
O legendă pe Deal
Pentru că a fost precoce în studiu și a prins colapsul regimului comunist la o vârstă chiar tânără, ceea ce fusese dar intelectual devreme afirmat, s-a conjugat astfel cu o întorsătură istorică favorabilă.
Nu știu dacă și-a dorit, ca student teolog aplicat spre doctrină – și ucenic „en titre” al marelui Pr. Profesor Dumitru Stăniloae – să ajungă vreodată în rândurile ierarhiei bisericești. Cert este că 1989 l-a așteptat ca un dar al timpului, pentru care ostenelile sale prealabile, la Strasbourg și apoi la Institutul Ecumenic de la Bossey, jucaseră rolul unei preparatio evangelica.
În ceea ce mă privește, ca proaspăt absolvent de studii teologice și deja autor publicat prin revistele „de specialitate” ale acelor aspre vremuri crepusculare, îl urmăream admirativ, din colțul relativului meu anonimat: era deja, pe Dealul Patriarhiei, o „legendă”.
În confuzia primelor luni ale lui 1990, am fost bucuros să-l regăsesc în componența Grupului de reflecție pentru înnoirea Bisericii, patronat de regretatul Bartolomeu Valeriu Anania, pe care Pronia avea să-l cheme apoi în scaunul mitropolitan de la Cluj.
Din grupul acesta pe cât de informal, pe atât de important în convulsiva tranziție a Bisericii Ortodoxe Române de la totalitarism către o democrație fatalmente ezitantă, făceau parte, printre alții, Horia Bernea, Părintele Constantin Galeriu, Părintele Justin Marchiș, Sorin Dumitrescu: o echipă de clerici și mireni, laolaltă, reflectând – dar și acționând pentru felurite urgențe ale momentului, de la reintroducerea educației religioase în școli, până la grija ca în Sf. Sinod să pătrundă, în sfârșit, oameni de veritabilă valoare, neîndatorați „condițiilor” de servitute și inerție care definiseră „colaborarea” ierarhiei cu „vechiul regim”.
Așa se face că l-am sprijinit moral și public pe viitorul episcop de Caransebeș (sic!) [n.n. episcop vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei] și, foarte repede, mitropolit al Moldovei și Bucovinei, ca primă figură novatoare, menită să fixeze, prin propria ascensiune, standarde mai exigente și deschideri mai potrivite cu lumea – europeană – spre care aveam să purcedem ca națiune. Cel care este astăzi Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a fost așadar, mai întâi, heraldul unei transformări binevenite.
Aveam să-l reîntâlnesc adesea pe șantierul ecumenic al vizitei pontificale din mai 1999 și, ulterior, cu diferite alte ocazii, mai curând oficiale, fără ca afecțiunea reciprocă și prețuirea mutuală să dispară îndărătul unui rigid ecran protocolar. Poate că am zăbovit excesiv cu aceste amintiri personale, sperând că sunt grăitoare.
Lupta cea bună
Azi, la un deceniu de slujire patriarhală, PF Daniel e deja un oștean al Bisericii care a dat multe bătălii (nu doar administrative, ci și spirituale), suferind pesemne la vederea multor atacuri nedrepte, care solicită o firească repliere.
Au trecut, din 1990, aproape 30 de ani: lumea – și lumea românească – s-au schimbat dramatic, în bine, odată cu extinderea democrației, și în mai puțin bine, din cauza unui val (adesea mimetic) de secularism (uneori agresiv).
Mi-e greu să spun că prosperitatea materială crescândă (dublată de o stratificare socială din care nu lipsește resentimentul) ne-a asigurat și un plus de civilitate sau – cum am scris în subtitlul unei cărți – de urbanitate a credinței. Mulți oameni, cuprinși de vuietul acestor metamorfoze postcomuniste și-au pierdut busola morală și, ce-i mai trist, chiar și bunul simț.
Dialogul Biserică-societate e dificil, tot mai complex și mai solicitant, atât când criticii au partea lor de dreptate (și nu se consideră ascultați), cât și atunci când feluritele crispări divulgă un anticlericalism care ignoră deopotrivă istoria și frumusețea eliberatoare a învățăturii Lui Iisus Hristos.
Sunt convins că, în aceste trecătoare furtuni, Patriarhul Daniel va rămâne disponibil, generos și responsabil, amintindu-și că Biserica nu e o alcătuire omenească în rând cu altele, ci un organism teandric, inspirat de Duhul Sfânt.
În ceea ce mă privește, cu toată modestia propriilor mijloace, îi voi fi alături cu discreția cuvenită, convins fiindcă Patriarhul duce „lupta cea bună”, singura pentru care simte însuflețire și vocație.
Foto credit: romanialibera.ro
