Ontologia Crucii

Duminica a 3-a din post (a Sfintei Cruci) (Marcu 8, 34-38)

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

Așezarea acestei du­mi­­nici închinate Sfin­­­­tei Cruci la mij­­­lo­cul Postului Ma­­re are multiple semnificații. Dar pen­tru a înțelege aceste sem­ni­fi­ca­ții ce derivă din cin­sti­­rea Sfin­tei Cruci trebuie plecat de la ceea ce putem numi on­tologia Cru­cii. Dacă creș­ti­nis­­mul este defi­nit, pe bună drep­tate, ca ontologia iu­birii, adi­că esența acestuia o re­prezintă iu­birea pentru că es­te comu­ni­u­­nea reală dintre Dum­nezeu-Iu­bire cu omul, a­tunci deschi­de­rea subiectului, a per­soanei, din­colo de sine spre ce­lălalt im­pli­­că dăruirea de si­ne, jertfa, re­nunțarea la sine pen­tru afir­ma­­rea celuilalt și, în­tr-un fel, a­nularea de sine prin pre­zența ce­luilalt în sinea sa prin care a­ceas­ta este activată și ex­peria­tă la reala ei dimensiu­ne. A­ceas­ta este și experiența iu­bi­­rii, chiar la nivel uman. Atunci când experiem în această re­la­ție su­blima anulare a sinelui pen­tru a face loc în propriul si­ne ce­lui­lalt, celui iubit, „pierdem” via­ța noastră, dăruind-o pen­tru a o do­bândi. Dacă la ni­ve­lul persoa­nei umane această e­x­periență es­te una reală, a­tunci cu atât mai reală este a­ceas­tă dăruire de sine la ni­ve­lul relațiilor intra­tri­­nitare, în o­­rizontul comuniunii dintre Dum­nezeu și om. Acest adevăr es­te exprimat clar în E­van­ghe­lia Sfântului Ioan, ca­re arată că Dum­nezeu atât de mult a iubit pe om, încât a trimis pe Fiul Său pentru a experia iu­bi­­rea di­vină cu Dumnezeu cu chi­pul ca și noi, în lumea noas­tră a oa­me­­nilor (Ioan 3, 16). Cu­vân­tul e­­tern al Tatălui prin ico­no­mia di­vină a binevoit să se fa­că om și să atragă, să plaseze în or­di­nea iubirii divine omenita­tea. E­venimentul revelațional u­nic, tran­sistoric al morții și În­vi­e­­rii lui Hristos, inima istoriei noas­tre, constituie, astfel, dina­mi­ca e­­clesială a îndumnezeirii o­mului prin luarea și purtarea Cru­­­cii lui Hristos, de o manieră, sim­­bolică, sacramentală, mis­ti­că, existențială. Acest parcurs es­­te posibil creștinului pentru că a­re ca model, prototip pe Hris­tos răs­tignit, mort și în­vi­at, înălț­a­rea Sa la Tatăl de-a dreap­ta Tro­nu­lui slavei confe­rind credincio­su­­lui prin iubirea Sa puterea de a plini această rân­duială mân­tu­i­toare, nu du­pă om, ci după Dum­nezeu, în lo­gica divinului.

Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.