Ontologia Crucii

La 15 martie 2015, creştinii ortodocşi se află în Duminica Sfintei Cruci. Astfel, în cele ce urmează vă prezentăm articolul intitulat Ontologia Crucii, semnat de Pr. prof. dr. Gheorghe Petraru Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ Iaşi şi publicat în Lumina de Duminică din data de 23 martie 2014:

Duminica a 3-a din post (a Sfintei Cruci) (Marcu 8, 34-38)

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Aşezarea acestei du­mi­­nici închinate Sfin­­­­tei Cruci la mij­­­lo­cul Postului Ma­­re are multiple semnificaţii. Dar pen­tru a înţelege aceste sem­ni­fi­ca­ţii ce derivă din cin­sti­­rea Sfin­tei Cruci trebuie plecat de la ceea ce putem numi on­tologia Cru­cii. Dacă creş­ti­nis­­mul este defi­nit, pe bună drep­tate, ca ontologia iu­birii, adi­că esenţa acestuia o re­prezintă iu­birea pentru că es­te comu­ni­u­­nea reală dintre Dum­nezeu-Iu­bire cu omul, a­tunci deschi­de­rea subiectului, a per­soanei, din­colo de sine spre ce­lălalt im­pli­­că dăruirea de si­ne, jertfa, re­nunţarea la sine pen­tru afir­ma­­rea celuilalt şi, în­tr-un fel, a­nularea de sine prin pre­zenţa ce­luilalt în sinea sa prin care a­ceas­ta este activată şi ex­peria­tă la reala ei dimensiu­ne. A­ceas­ta este şi experienţa iu­bi­­rii, chiar la nivel uman. Atunci când experiem în această re­la­ţie su­blima anulare a sinelui pen­tru a face loc în propriul si­ne ce­lui­lalt, celui iubit, „pierdem“ via­ţa noastră, dăruind-o pen­tru a o do­bândi. Dacă la ni­ve­lul persoa­nei umane această e­x­perienţă es­te una reală, a­tunci cu atât mai reală este a­ceas­tă dăruire de sine la ni­ve­lul relaţiilor intra­tri­­nitare, în o­­rizontul comuniunii dintre Dum­nezeu şi om. Acest adevăr es­te exprimat clar în E­van­ghe­lia Sfântului Ioan, ca­re arată că Dum­nezeu atât de mult a iubit pe om, încât a trimis pe Fiul Său pentru a experia iu­bi­­rea di­vină cu Dumnezeu cu chi­pul ca şi noi, în lumea noas­tră a oa­me­­nilor (Ioan 3, 16). Cu­vân­tul e­­tern al Tatălui prin ico­no­mia di­vină a binevoit să se fa­că om şi să atragă, să plaseze în or­di­nea iubirii divine omenita­tea. E­venimentul revelaţional u­nic, tran­sistoric al morţii şi În­vi­e­­rii lui Hristos, inima istoriei noas­tre, constituie, astfel, dina­mi­ca e­­clesială a îndumnezeirii o­mului prin luarea şi purtarea Cru­­­cii lui Hristos, de o manieră, sim­­bolică, sacramentală, mis­ti­că, existenţială. Acest parcurs es­­te posibil creştinului pentru că a­re ca model, prototip pe Hris­tos răs­tignit, mort şi în­vi­at, înălţ­a­rea Sa la Tatăl de-a dreap­ta Tro­nu­lui slavei confe­rind credincio­su­­lui prin iubirea Sa puterea de a plini această rân­duială mân­tu­i­toare, nu du­pă om, ci după Dum­nezeu, în lo­gica divinului.

Crucea şi învierea sunt personalizate de Hristos

Evenimentele mântuitoare de­­cisive pentru umanitatea în­trea­­gă devin în ordinea eclesia­lă şi în comuniunea cu Hristos, prin rugăciune, lectură biblică şi me­ditaţie la cuvintele Scrip­tu­rii, prin post şi faptele bune ale mi­los­teniei sufleteşti şi tru­peşti, stări spirituale şi existen­ţi­­ale ale creş­tinului prin iubi­rea lui Dum­nezeu şi împlinirea po­runcilor Lui care sunt legea şi bucuria su­fletului, a inimii sa­le. Viaţa creş­­tinului re­pre­zin­tă modul de a fi în acest veac cu Hris­tos Cel ce a fost răstignit, a mu­rit şi a în­­viat pentru noi. Lu­area crucii în sens spiritual, e­xistenţial nu con­stituie pentru creş­tin o op­ţi­u­ne spirituală în­tre altele, ci mo­dul ontologic u­nic şi mântuitor al vieţii lui, o via­ţă cu Hristos. Sfân­tul Ioan Hri­sostom redă a­cest adevăr cu re­torica sa bine­cu­­noscută; „Cru­cea este trofeu con­tra de­mo­­nilor, sabie împo­tri­va păca­tu­l­ui, sabie prin care Hris­tos a stră­puns şarpele. Cru­cea este vo­inţa Tatălui, slava U­nu­­ia Năs­cut, bucuria Duhului, po­­doa­ba îngerilor, siguranţa Bi­se­­ri­cii, lauda lui Pavel, zidul sfin­­ţi­lor, lumina întregii lumi. Căci, după cum când cineva a­prin­­de lumina într-o casă cu­prin­­să de întuneric şi ţinând-o dreap­­tă alungă întunericul, tot ast­­fel, când lumea era cuprinsă de întuneric, Hristos a aprins ca pe o lumină Crucea şi ţi­nân­d-o dreap­tă a risipit toată în­tu­ne­ci­mea pământului. Şi după cum lu­mânarea are sus în vârf lu­mi­na, tot astfel şi Crucea a a­vut sus în vârf strălucind pe Soa­rele drep­tăţii“ (Omilie la Cru­­cea Domnului).

Cuvintele Marelui Părinte al Bi­sericii surprind şi redau a­ria in­finită de sensuri ale Cru­cii ca­re nu este separată de Per­soana di­vino-umană a Celui ce S-a dă­ru­it pe Sine jertfă Ta­tă­lui pentru mântuirea oa­me­ni­­lor. De a­ce­­ea, Crucea ca o­biect de cult es­te cinstită de creş­tini prin în­chi­na­re smerită şi aducătoare a­min­­te de Sân­ge­le dumnezeiesc cu care am fost spă­laţi, luminaţi şi mântuiţi. Ne „închinăm crucii ca unui în­su­fleţit“ pentru că ea nu mai poa­te fi separată de Hris­tos. Ci­ne priveşte spre Cru­ce pri­veş­te spre Hristos şi Bi­se­ri­ca Sa, poporul cel nou al lui Dum­­nezeu care în fiinţa sa este un po­por al crucii şi al Învierii. De a­ceea, a sărbători ziua a­ceas­ta nu este doar o opţiune, ci rea­la şi unica libertate spirituală, în Du­­hul lui Hristos, a creştinilor. De aceea, la rugăciunea de la sfâr­­şitul slujbelor Bisericii, Cru­­cea este amintită după Hris­tos şi Preacurata Sa Mai­că, înaintea îngerilor şi a sfin­ţi­lor. Ea es­te semnul şi puterea co­muniunii cu ­Hristos, vederea ei înseamnă con­templarea lui Hris­tos şi a luc­rării sale mân­tu­i­toare, mai mult, ea re­pre­zin­tă însăşi pre­zen­ţa Sa dumne­ze­ias­că cu noi, prin Duhul Său cel Sfânt trimis Bi­sericii Sale, aşa cum a în­cre­din­ţat El Însuşi pe apostolii şi uce­nicii Săi.

Semnul iubirii care îmbrăţişează întreaga lume

Există aşadar un sens u­ni­ver­­sal, obiectiv al Crucii, ce poa­te fi imaginat ca o extensie de la centru înspre cele patru zări, spre punctele cardinale, iar acest centru obiectiv şi ab­so­­lut în istoria noastră umană es­te Crucea Golgotei pe care S-a răstignit Hristos, Cuvântul, cu jertfa de Sine pentru noi, oa­me­­nii, în care au fost, sunt şi vor fi integraţi toţi cei care cred şi mărturisesc prin viaţa lor pe Fi­ul lui Dumnezeu. Golgota, le­gată de Tronul Tatălui ceresc, es­te centrul lumii, iar Hristos cu braţele întinse pe Cruce îm­bră­­ţişează pe toţi oamenii, ier­tând pe cei care-L răstigneau pen­tru că nu ştiau ce fac, iubind dumnezeieşte pe cei care au răspuns şi răspund che­mă­rii Sale şi aşteptând răbdător pe cei mulţi, chiar dintre creş­tini care, legaţi egoist de sinea că­zută şi păcătoasă şi de lu­mesc, nu se deschid eliberator spi­ritual şi întru bucuria comu­ni­u­nii spre Cel ce oferă bucuria şi fericirea de a purta crucea vie­ţii şi povara veacului cu cre­din­ţă în adevărul Lui. De ace­ea, istoria oamenilor este o a­tra­­gere şi o înfăşurare în jurul lui Hristos răstignit cu deschi­de­rea şi perspectiva infinită a ce­ea ce El a promis, anume pre­zen­ţa Sa împărătească pe alta­rul inimii credincioase şi sme­ri­te, preambul al Împărăţiei ce­ru­rilor, de fapt mesajul central al propovăduirii Sale şi al Bi­se­ri­cii crucificate pentru lume ce a­sumă responsabil şi decisiv prin Duhul lucrător şi iluminator în inimă şi minte, prezent în ea cu întreaga Treime Sfân­tă, viaţa cea nouă în har şi mai pre­sus de lume.

Crucea este Cuvântul de iu­bi­­re al lui Dumnezeu pentru lu­me. Crucea înseamnă aşadar pen­tru noi o îmbrăţişare din par­tea lui Hristos, Domnul în­vi­at din cer, Care permanent ră­s­tignit, în stare de jertfă îna­in­tea Părintelui ceresc pentru noi, ne poartă de grijă iubitor şi ne cuprinde cu braţele Sale dum­nezeieşti, ceea ce face ca via­ţa fiecăruia dintre noi să fie un pelerinaj spre Dumnezeu.

Crucea a adus oamenilor îmbrăcămintea vieţii

Comunitar, eclesial, ziua a­ceas­ta este una de pregătire pen­tru Patimile şi Învierea lui Hris­tos, în sens obiectiv fiind a­du­cerea aminte de Jertfa unică şi sângeroasă a Golgotei prin ca­re lumea a fost mântuită, aşa cum exprimă aghiograful acest a­devăr teologic, spiritual creş­tin: „Lemnului pe care şi-a în­tins preacuratele palme Fiul tău, Preacurată, răstignindu-Se pentru noi acum cu credinţă ne închinăm; dăruieşte-ne no­uă pace, ca să ajungem şi la prea­cinstitele Patimi, cele de mân­tuire a lumii, şi să ne în­chi­năm zilei Paştilor celei lumi­noa­­se şi lumii de bucurie, celei nu­mită Doamnă şi purtătoare de bucurie“ (Luminânda Du­mi­ni­cii a treia a postului).

Chenoză şi slavă, Lemnul ca­re a scos pe Adam şi Eva din Rai se face prin Crucea lui Hris­tos, lemnul pe care îl cinstim cu e­vlavie şi credinţă puternică şi ca­re a adus oamenilor îmbră­că­min­tea vieţii, şi lumii întregi bu­curie. De aceea, în această zi, casa lui Dumnezeu se umple de strălucire, de lumină a cu­noaş­terii dreptmăritoare şi de bu­curie a recunoştinţei pentru iu­birea lui Dumnezeu pentru noi. De pe Cruce, Hristos Cel ce S-a răstignit ne priveşte şi ne aş­teaptă în parcursul personal al propriului drum al Crucii. În a­cest sens, crucea nu este o op­ţi­u­ne religioasă oarecare pentru creştin, ci realul vieţii spi­ri­tu­­ale în comuniunea cu Hristos cel Viu, Fiul lui Dumnezeu şi Fi­ul Omului care din cerul sla­vei veşnice, în comuniunea cu Ta­­tăl şi cu Duhul, ne îm­bră­ţi­şea­­ză cu mângâiere şi iubire di­vi­­ne mântuitoare spre mai mul­ta viaţă promisă şi care este ex­clu­siv darul lui Dum­nezeu.

Crucea este mântuire

Personal, subiectiv, pentru fi­ecare creştin, Duminica Cru­cii este un „astăzi“ spiritual per­­manent, este un moment su­blim de comuniune cu Hris­tos, de redescoperire prin să­ru­ta­rea şi închinarea la Sfânta Cru­ce a vieţii Raiului ca „ferici­rea cea dintâi“, de lepădare de eg­oismul propriu şi de patimile prin care diavolul pune stă­pâ­ni­re pe om, întunecându-i ori­zon­­tul de viaţă şi lucrare spre mân­tuire. Este o zi de chemare la purificare şi iluminare prin a­ducere aminte de idealul sfin­ţe­niei, al bucuriei vieţii în Hris­tos. Textul liturgic vorbeşte de do­bândirea „Harului Crucii“, lem­nul sfânt ce aminteşte de po­mul vieţii din Raiul primordi­al, fiind şi cel ce sfinţeşte sufle­te­le şi trupurile noastre cu pu­te­­rea lui Hristos Cel răstignit pe acesta, totodată păzind pe creş­tini de „vătămarea potriv­ni­cilor“. Crucea este „întărirea Bi­sericii, puterea împăraţilor, la­uda monahilor şi mântuirea tu­turor“ prin faptul că lumi­nea­ză sufletele şi inimile „cu dum­nezeiescul har al Celui ce S-a pironit pe ea, a surpat pute­rea vicleanului şi a ridicat bles­te­mul“ (Utrenia, Laude).

Ochii aţintiţi asupra lui Hris­­tos „începătorul şi plinito­rul credinţei“ (Evrei 12, 2) în­seam­­nă a-L vedea spiritual pe Hris­­tos pe crucea însângerată de Sângele Său dumnezeiesc cu care ne-a spălat de păcate şi ne-a izbăvit de moarte. De a­­ce­ea, vederea Crucii, cinsti­rea şi în­chinarea la aceasta cu să­­ru­ta­rea smerită şi cu gân­di­re sim­ţitoare la Cel răstignit pe ea a­duc putere spirituală, în­tărire în calea vieţii din lu­me, cu a­su­marea profesională şi familială ine­rentă, bucurie, curaj în cre­din­ţa mărturisi­toa­­re, în spe­ran­ţa împlinirii i­dea­lului creş­tin de viaţă şi mântuire.

De aceea ne însemnăm cu ea pe­ntru că aduce binecuvân­tare di­vină şi viaţa din Hristos Dom­­nul vieţii şi Învierea noas­­­tră. Mintea şi inima creş­ti­nului, pecetluite cu harul Du­hului Sfânt, sunt chemate să gân­deas­­că perpetuu şi să sim­tă iu­bi­­rea lui Hristos în toa­te mo­men­­tele şi aspectele vie­ţii. Doar prin raportare la Cruce şi la Hris­tos răstignit pe ea diver­si­ta­­tea centrifugă a oa­menilor se u­nifică, prin a­cest „nod divin“, lo­gos unifica­to­r şi fiecare om are acces la ex­perienţa unirii ha­rice prin care se umanizează în­dum­ne­ze­indu-se, devenind hristofor.

Contemplând, văzând spi­ri­tu­­al acest semn mântuitor – chiar vizualizat prin darul lui Dum­nezeu în momente misio­nare cruciale ale Bisericii celor a­leşi (Sfântul Eustaţiu, Sfân­tul Împărat Constantin – sau me­ditând la martiriul sfinţilor – Sfân­tul Constantin Brân­co­vea­nu şi fiii, împreună cu sfetnicul Ia­nache, aşa cum afirma părin­te­­le Stăniloae reflectând la gân­direa Sfântului Maxim Măr­tu­risi­to­­rul pentru care toate trebuie să treacă prin cruce şi Înviere), ne putem elibera de cele două pa­timi care distrug fiinţa omului şi a comunităţii, pofta şi mânia, exacerbate astăzi parcă mai mult ca altădată tocmai prin intensă mediatizare audi­ti­­vă sau vizuală. Prin însem­na­rea cu Sfânta Cruce ne le­pă­dăm de patimi şi ne unim cu Hris­tos, primind puterea spi­ri­tu­­ală şi harică asupra în­cli­nă­ri­lor păcătoase ale firii noastre chiar de la El, prin semnul sfin­ţi­tor care este armă împotriva dia­volului, diavol care însoţeşte por­nirea cea păcătoasă, Crucea es­te pavăză puternică la is­pi­te­le ce vin şi de la lume, şi de la trup (I Ioan 15-16).

Egoismul înseamnă ratarea vieţii, crucea – împlinirea ei

Învăţătura lui Hristos din a­ceas­tă pericopă evanghelică es­te radicală, în sensul biblic al cu­vântului, anume de îm­pli­ni­re a poruncii divine care aduce o­mului viaţa, alternativa falsă şi înrobitoare pentru om fiind moar­tea, moartea spirituală. De aceea, chiar în viaţă fiind şi toa­te cele din lume având, o­mul fără Hristos este după ex­pr­e­sia bine cunoscută „cadavrul viu“. Lepădarea de sine în­seam­­nă a alege pe Hristos şi iu­bi­­rea dumnezeiască ce configu­rea­ză şi dă conţinut „comorii ce­reşti“, aduce şi binele din lu­me care este necesar şi este o bi­necuvântare divină când este pri­mit ca dar de la Dumnezeu cu mulţumire, cu recunoştinţă, cu sfială şi emoţie ce aduce bu­cu­­rie, ce detaşează de cele pă­mân­teşti şi ne umple de bucu­rie cerească. „A pierde viaţa pen­tru Hristos şi Evanghelie“ în­seamnă a redescoperi în via­ţa de pe pământ primatul sufle­tu­lui, acest „uitat“ în progra­me­le lumii de astăzi, care su­pra­licitează cele trecătoare, mai mult chiar, pierzătoare de su­flet, prin grija doar de trup, cu satisfacerea dorinţelor pă­ti­ma­şe ale acestuia, cu lăcomia du­pă bunuri materiale multiple care întunecă vederea spiri­tu­ală şi dorinţa de mărire, care nu ţine seamă de nimic uman a­tunci când ţinteşte un loc în struc­turi de decizie asupra co­mu­­nităţii cu scopuri egoiste. Dim­potrivă, creştinul conştient de apartenenţa la veacul acesta tran­scende imediatul, pentru că în comuniune cu Hristos Cel răs­­tignit şi înviat trăieşte pre­zen­ţa şi lucrarea Acestuia în via­ţa şi lucrarea sa în lume. El, sme­rit, consideră că se situe­a­ză în planul infinit divin şi re­cu­­noaşte euharistic că ceea ce fa­ce el face pentru slava lui Dum­nezeu. El cunoaşte cuvin­te­­le lui Hristos, semnificaţia a­ces­tora şi experiază cu discer­nă­mânt şi încredere deplină, per­manent, imperativul evan­ghe­lic al făgăduinţei şi spe­ran­ţei eternităţii fericite şi bune a Îm­părăţiei cerurilor, prefigura­te sacramental şi spiritual în Li­turghie şi Euharistie, anume că omul, chiar dacă a câştigat lu­mea întreagă, dar şi-a pierdut sufletul, mântuirea şi viaţa în iubire divină, care sunt da­ruri exclusive ale lui Dum­nezeu, şi-a ratat viaţa şi sensul lui (Marcu 8, 36-37). Mai mult, a­vertismentul lui Hristos as­cul­tat cu evlavie şi credinţă prin participarea la Liturghia du­minicală, cu dimensiunea ei de lectio divina, trebuie să aibă e­cou puternic în inima şi con­şti­in­ţa credinciosului creştin con­tem­­poran, de multe ori insensibil, chiar înstrăinat de Hristos Dom­nul, Care îi spune astăzi, hic et nunc, ca şi ascultătorului din vremea Sa, cu aceeaşi vi­goa­re şi cu aceeaşi eficacitate, să mărturisească credinţa creş­ti­nă public, cu curaj, încredere şi bucurie, pentru că „cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvinte­le Mele, în neamul acesta des­frâ­n­at şi păcătos, şi Fiul Omu­lui se va ruşina de el, când va ve­ni întru slava Tatălui Său cu sfin­ţii îngeri“. În cultura noas­tră de redescoperire a „civili­za­ţiei textului“, Scriptura fiind dis­cursul lui Dumnezeu pentru lume din iubirea Sa părintească pentru ea şi coborârea che­notică a lui Hristos la noi în lu­mina şi bucuria Duhului Sfânt, să călă­to­rim cu credinţă cu Hristos răs­tig­nit şi înviat spre celebrarea lu­minoasă a Paştilor!

Comentarii Facebook


Știri recente